In cautare cum suntem de restaurante mititele, dragute si cochete pentru mini-nunta ce va sa vie la anul, nu puteam rata weekendul trecut botezul multasteptatului Ioan Alexandru. Bullshit, de fapt nu il putea rata pentru ca parintii lui erau o pereche de dragi prieteni ai nostri si pentru ca, de la ultimul botez la care participasem in februarie ,nu avusesem parte de nici o petrecere si ne era dor. Dar daca tot eram acolo, am zis ca ar fi util sa ne si documentam cu privire la local.Pruncul din discutie cred ca va fi un barbat pe cinste, pentru ca in momentul ala simbolic in care, in mainile preotului, ia contact cu apa pana peste cap si majoritatea copiilor se pun pe urlat de rasuna biserica, el nu a zis nici pas, nici da-te ba, mai incolo cu ligheanul tau, ca ma uzi…Avea o figura dulce si usor nedumerita cand l-au scos din cristelnita, dar nici un semn de protest nu a trecut dincolo de sclipirea ochilor sai albastri de bebelus, ceea ce ma face sa cred ca intr-o lume, care oricum, isi pastreaza pe undeva, prin punctele aproape esentiale, controlul, el isi va arata doza de revolta mai tarziu, oricat si-ar dori parintii pana atunci sa nu fie cazul si sa aiba o viata buna si linistita.
In rarele situatii in care intru in contact cu un bebelus, mi se deruleaza in minte, automat, scena aia din Uite cine vorbeste, cea in care adultii se apleaca asupra copilului, alintandu-l cu uguieli neinteligibile, iar el, in limba lui de prunc, ii ironizeaza pentru maimutareli…
Alex, imbracat intr-un costum bleumarin cu bretele achizitionat probabil de la happy-bees.ro si dotat cu clasicul papion rosu, care numai la varsta respectiva, dupa umila mea parerea, nu reuseste sa arate penibil, ne privea impertubabil cum cotcodaceam incantati de vitejia lui. Si, in gradioasa rabdare a celor 3 luni, ne-a lasat sa il invartim, dragalim, admiram, comentam, folosim ca tema de fotografie si pretext de distractie.
Restaurantul, La Provence, bucurestean bercenar si el, ca si noi, majoritatea adunata acolo, nu ne-a incantat chiar atat de tare in clipa in care am intrat. Eu, viitoare mireasa, dotata in plus cu o durere de cap dupa ce lucrasem pana la ore mici in seara anterioara, am carcotit ca pe jos era un fel de piatra cubica si ca la buda nu aveai loc decat daca erai construit dupa standarde de miss/mister univers, un pic de burta in plus sau niste slaninuta pe solduri te impiedicau aproape sa inchizi usa pentru a savura pe deplin regescul moment. Unul dintre pereti nu reusea sa ascunda un bar rustic, care se potrivea cu restul decorului ca nuca in perete, iar ospatarii erau cumplit de plictisiti de drumul pe care il tot faceau intre respectivul bar si noi, insetatii evenimentului. Pe parcurs insa s-au mai dezmortit, pentru ca acele drumuri, aducatoare de Campari Orange si Tequilla Sunrise (traiasca open bar-ul, ar trebui sa fie accesoriu obligatoriu la toate evenimentele, mai ceva ca tortul festiv) ne-au facut pe toti din ce in ce mai putin carcotasi.
Si abia dupa jumatatea serii ne-am incins la hore, sarbe si lambade, piatra cubica nu ne-a mai iritat, barul neinspirat nici nu s-a mai zarit si acela a fost momentul cand care am inteles ca oamenii dragi din jurul tau fac ca un eveniment sa ramana de neuitat, nicidecum localul sau mancarea (care de altfel a fost ok). Multumesc, deci, colegelor mele de liceu, multumesc ca au fost acolo, ca le-am avut aproape (firesc, una din ele era mama sarbatoritului), ca stiu exact cand sa rada de mine si cand sa ma ia in serios si, mai ales, ca am creat impreuna ceva emotionant de cald si reconfortant, amintind de micile noatre petreceri din tinerete in care toate patru eram dive si viata avea alt gust.
Dupa atata zbantuiala, nu m-am mai miscat coerent vreo doua zile, iar acasa, ajunsa pe patru-cinci carari nu mai tin minte exact ce am facut, dar trebuie sa fi fost ceva nemaipomenit, pentru ca barbatul meu de atunci ma pipaie pe unde ma prinde prin vastele noastre apartamente, se uita la mine cu ochi scanteietori si imi face cu ochiul cand pomenesc de Ioan Alexandru.
Asa ca da, ne-am distrat pe cinste.
