Am un talent aparte de a nu tine minte decat lucrurile care ma afecteaza in mod direct. Restul informatiilor cu care sunt bombardata trece pe langa mine ca apa pe langa piatra de rau: zgomotos, dar inutil. De exemplu, nu aveam nici cea mai vaga idee ca s-a terminat constructia autostrazii Bucuresti-Constanta. Probabil ca au fost ceva stiri pe tema asta la televizor, dar daca nu au avut legatura cu bloggingul sau cu reducerile, probabil ca au trecut pe langa mine ca si cum nu ar fi existat.
Pentru ca da, am plecat acum cateva zile, nu pe Route 66, ca in imaginea de mai sus, ci pe fasia de asfalt, la capatul careia, dupa ce lasam oboseala si monotonul si cotidianul, urma sa regasim speranta si bucuria.
Si am pornit. Autostrada se intindea in fata noastra, ca un sarpe viclean, cu gura mare, cascata dupa viteza, gata sa inghita pe nefericitii care s-ar fi lasat tentati de libertatea oferita aproape nesperat de fasia cenusie si llibera cat vezi cu ochii. Nu ar fi fost nevoie decat de o secunda de neatentie din partea unui sofer mai putin experimentat si intinderea gri s-ar fi transformat in lumina stralucitoare care te anunta ca rezervele tale s-au terminat pentru viata asta, e timpul sa treci la nivelul urmator, vrei nu vrei. Imediat, in jur s-ar fi pornit sa sune sirene, sa se invarta becuri tipator colorate, fiecare urcate pe cate una dintre acele rampe girofar, genul pe care il imitam cand eram copil si alergam bezmetica strigand niiinooo niiinooo pana cand innebuneam toti membrii familiei. Nu a fost cazul, universul a complotat intru fericirea mea indelung asteptata, nu a avut loc nici un incident pe drum, ba chiar, la cat de lejer si placut s-a circulat, pot spune cu mana pe inima ca as fi fost si eu in stare sa imi conduc masina pana la mare. Daca as mai fi avut-o.
De fapt povestea vacantei noastre e mai lunga… Trebuia sa fie Balcic, dar pana cand am stiut cu siguranta ca Mr SF poate sa isi ia liber, se ocupasera toate locurile la unicul autocar care pleca din Bucuresti spre aceasta destinatie si care ne-ar fi costat 25 de euro de persoana si in patru ore si jumatate am fi vazut bucata de Mare Neagra a bulgarilor. Cand am aflat ca se vandusera ultimele cu 10 minute inainte de a suna eu, am crezut ca o bucata de fier fierbinte imi aterizase drept in moalele capului. Ce credeti ca am facut? Cam ce face orice afurisit de incapatanata muiere careia lucrurile nu ii ies asa cum viseaza: m-am scuturat si am pornit sa fac planul B.
Si l-am facut. Mi-am spus ca daca exista pe internet o oferta de transport care sa duca doi nebuni frumosi catre Balcic, eu aveam sa o gasesc. Si am gasit-o, fireste. Este vorba de o cursa care costa 120 de lei dus intors de persoana, de la Constanta la Balcic. Numai dupa ce am rezervat-o (scuza-ma, stimata agentie de turism!) am facut un calcul simplu adunand pretul, in bani si in timp, reiesit astfel, din bucati ( Bucuresti-Constanta-Balcic), a excursiei mele de vis: 45 de euro de persoana si aproximativ 7 ore pe drum pana acolo. Si am decis, cu toate rezervarile facute, ca nu ne tinea. Portofelul ar fi facut el fata, dar merita atata timp pierdut pe drum vineri, ca sa ne intoarcem duminica?
Am decis ca nu si ne-am suit in autocar si am plecat simplu….spre mare. Fara sa stim unde aveam sa dormim, fara sa facem nici un alt plan, decat acela de a fi fericiti. Planul C, de la Cel mai bun.
