Ploaia de acasa

ploaie
Merg. Doar atat.

Masina inghite flamanda kilometri, trecand prin orase al caror nume nu vreau sa-l stiu pentru ca nu sunt ale mele. In ele locuiesc barbati care acum se uita pe geam si isi cheama copiii de la joaca. Apoi isi verifica atent umbrelele si dau drumul la televizor sa vada daca nu au pierdut semnalul. In ele locuiesc gospodine in toata regula, care au avut prudenta sa nu spele astazi geamurile, dar alearga acum grabite sa stranga rufele puse la uscat. In ele locuiesc oameni care sunt acasa si pentru ca nu ma simt asemeni lor…nu vreau sa le stiu numele.

Masina infuleca in continuare. Eu nu conduc, cum mi-ar sta? Eu privesc, am treaba si am sofer. Trec prin sate a caror nume nu exista pe harta. Deschid geamul larg si le salut. Sunt anonime ca si mine. Si linistite.

O vaca trece alene pe drum. A vazut si ea norii si a luat-o fara chef spre casa, sa-si verse tributul de lapte. Ploaia i-a alungat vrabiile si e nevoita sa faca drumul singura.

ploaie

Deschid geamul larg. Miroase a colb ud si-a tacere. Cerul naste umed sub ochii mei, picaturi boabe. Scot mana afara si ploaia mi-o uda. Si simt ca sunt mai mult eu in mana aceea decat in tot restul corpului. Soferul meu imi zambeste. Gandurile-mi devin lipicioase.

M-au prins nespuse ploi pe drumuri, departe de casa si de dragi. Atat de multe incat, dupa ani, inca inainte de a se termina drumurile, cu o putere de adaptare pe care numai un suflet fara odihna stie s-o aiba, s-a produs, ca un miracol, reversul: am invatat sa ma simt acasa cand ploua, oriunde as fi. Ploaie rece, ploaie calda, ploaie eterna de toate anotimpurile. Ploaia mea.

Nu ne-am certat niciodata pe ploaie…