Parintii sunt niste eroi!

rasfatataNu am, zau, nimic cu copiii, dar daca nu sunt ai mei, nu cred ca am datoria sa ma port altfel decat politicos cu ei. Dar pretind reciprocitate!!!

Nu simt nevoia sa ma topesc de admiratie, sa arat interes sau, mai mult, sa ii dragalesc, sa ii intreb cum ii cheama, cati ani au sau alte chestii din astea pe care o sa le uit in momentul doi. Posibil si probabil ca situatia se va schimba radical atunci cand voi fi, la randul meu, mama, dar in aceasta perioada a vietii mele imi dau voie sa am egoismul de femeie fara copii, mi se intampla momentele acelea de aricism in care tot ce vreau este sa fiu lasata in pace.

Lucrul este, de altfel, valabil fata de toti cei care ma inconjoara, dar daca toti ceilalti pot fi cu destula usurinta ignorati, nu la fel devine situatia cu copiii, in special exemplarele alea mici, care nu inteleg decat in cazuri rarisime de vorba buna si te lasa in pace atunci cand obosesc (tot ei!), clipa care este la capatul rabdarii tale…si inca o bucata de mers dupa.

De exemplu, ma intorc de la mare acum aproape doua saptamani cu Mr SF. Dupa doua zile minunate, ca mai mult nu ne permitea nici portofelul, nici timpul, simteam nevoia acuta sa tac si sa ii fac si pe cei din jurul meu sa taca. Pur si simplu nu voiam sa risipesc prin vorbe, orice vorbe, magia care era pe punctul de a se termina odata popositi pe peronul Garii de Nord. In plus, primisem ceva de lucru cu termen de predare urgent, asa incat cele trei ore petrecute in trenul Constanta-Bucuresti puteau fi trei ore de lucru pe care le economiseam acasa si le dedicam odihnei. Mr SF ma tinea de dupa umeri cu tandretea aceea a barbatului multumit si satisfacut, inspirand linistea parului meu. Eu mangaiam tableta, pe care aveam de gand sa o deschid imediat ce trenul pornea…si sa lucrez intens si cu ravna.

Ultimii calatori se asezau pe locuri, in acele stupide vagoane de tren impartite in casute de cate patru fotolii liliputane. In fata noastra sedea o fata tanara care asculta muzica in casti, suficient de incet cat sa imi trezeasca o enorma apreciere. Pe locul de langa ea insa…stupoare, ghinionul naibii….urca o bunica cu o dracoaica de pustoaica de doi ani si jumatate. Cand a vazut-o pe copilita cum se zbatea in timp ce avansa, in bratele rabdatoarei batrane, printre randul de scaune, cautandu-l pe al ei, am prevazut dezastrul.  Si am avut aceeasi senzatie ca atunci cand intri la dus si, in locul apei pe care ti-ai potrivit-o calda numai buna, navaleste peste tine un suvoi rece ca gheata care iti taie instant orice chef de viata.

Am sperat ca o nebuna ca parintii, prevazatori, inainte de a trimite afurisita la drum, o inzestrasera cu ceva jucarii menite sa ii atraga si monopolizeze atentia pe termen mediu spre lung, gen papusi care fac tumbe singure sau masinute electrice sau…orice. Ma inselam pe tot parcursul secundei de speranta.

Restul este istorie. trei ore si jumatate (trenul a avut si intarziere, ca, na, traim in Romania, locul minunat in care o nenorocire nu vine niciodata singura) pustoaica a mancat doi biscuiti (unul din mana bunicii si unul de pe jos, putin calcat in picioare in prealabil), trei iaurturi minuscule, o banana si o casoleta mica cu capsune, reusind sa se zbata cat sa faca lista de bucate pe pantalonii mei si a lui Mr SF, a urlat, a intrebat de exact 214 ori: Mama unde este? pana cand controlorul a aparut rosu de panica, alertat de o domnisoara binevoitoare din apropiere care a crezut ca micuta se ratacise.

A alergat de nenumarate ori de-a lungul intervalului dintre randurile de fotolii de tren, cu cazaturile de rigoare cu tot, spre disperarea pasagerilor din zona, a topait scotand strigate pe indian care isi scalpeaza dusmanul (sau poate ca se dadea drept dusmanul in cauza, cel scalpat), a marait, a plans, a strigat, a cantat, a gangurit….folosind absolut fiecare secunda din cele 12600, cat a durat drumul, pentru a-mi face creierii praf si pulbere si a-mi elimina orice elan catre relatiile matrimoniale pe care l-as mai fi putut avea fata de Mr SF in urmatoarea perioada. Nu ma simteam in stare, cand am coborat din tren, obosita, fara sa fi lucrat nimic si cu nervii in piuneze, sa mai intreprind in viitorul apropiat vreun demers care ar putea conduce la insarcinarea mea…cu asa ceva.

De atunci stiu ca filmul Denis – pericol public, nu e fictiune, ci un adevarat documentar. Bonus, imi dau seama ca parintii din lumea intreaga ar trebui sa fie medaliati ca eroi, iar cei care, stiind exact ce poate face un singur copil, decid sa il produca si pe al doilea-inchisi la spitalul de nebuni. Am zis!

23 COMENTARII

  1. :))))
    da-mi voie sa rad in hohote. la fel ca tine eram si eu inainte sa-l am pe Dante. copiii erau niste finite greu de inteles. astazi? oho…
    si-ti dau doar un exemplu chiar de azi.
    pana sa-l schimb pe dante sa iesim de la gradi, el o si zbughise afara in ploaie. cand l-am strigat a venit cu gura pana la urechi si cu parul ud fleasca : m-am spalat pe cap mama. in secunda doi am inceput sa rad in hohote, I am scos tricoul de pe el, l-am sters pe cap si I-am pus o bluza de schimb si geaca. educatoarea se uita stupefiata si la urma a zis: aveti muuultaaa rabdare. eu eram tot un ras de ideea ce-i venise copilului care altfel fuge de spalat pe cap cu viteza luminii.
    deci da, devii erou cand ai copil :).si Dante e dintre cei destul de linistiti si ascultatori :)))
    hai pupici si pune mana si fa si tu un duracel din asta.

    • Duracel…geniala comparatie…valy, nu stiu, zau, daca voi avea atata rabdare…dar sper sa mi-o dea Dzeu, in bunatatea Lui. Tu esti o mama minunata si parca te vad razand, ai talentul acela de a nu lua lucrurile in tragic, de a vedea esentialul.

      Cat despre pus mana…eu o pun, dar unii zic ca nu mana trebuie sa o pui, ci altceva…cel putin daca vrei sa iasa bebe. Dar incerc toate variantele. 🙂

  2. Ei, vezi de ce se spune despre repetitie ca e mama … ? las' ca ma-ntorc eu din CO sa-ti mai repet ca nu mana e cea indispensabila !!!!!!

  3. Hh,nasol :D. As fi innebunit si eu,chiar daca am 3,dar inca nu-mi plac in mod deosebit copiii altora,mai ales copii straini,si mai ales obraznici (acu,copiii sunt copii,neastamparati,dar unii is mai obraznici ca altii,si pot spune ca ai mei,desi acasa ma termina deseori,in public sunt cuminti,ca am vazut si din aia care prin locuri publice fac in toate felurile).
    E haios felul in care povestesti,dar altfel,nu-mi vine sa râd :D,imi vine sa te compatimesc 😀

    • Stiu, sunt copiii si plozi. Asta era un plod. Copiii imi plac. 🙂 Culmea este ca in timp ce tot ce am povestit mai sus se petrecea, eu ma gandeam cum voi scrie un articol despre asta, ca TREBUIE sa scriu un articol despre asta.
      Sa iti traiasca pruncii, sa te bucuri de ei (3, wow,esti curajoasa!!!). Nu cred caexista compii cuminti complet, dar sunt unii la care doza de echilibru este, nu stiu cum, pastrata si nu innebunesc pe cei din jur, dimotriva, ni se arata cum sunt de fapt: niste mici minuni.

  4. O sa te transformi intr-un monument de rabdare cand o fi sa fie, deci presteaza linistita 😀 Nici tu insati n-o sa te mai recunosti, dar o sa-ti placa tare mult de tine sub noua infatisare. Apoi, cu cat al tau va creste din ce in ce mai mare, pana la foarte mare, ba chiar pana la stadiul de barbat, cu atat ii vei indragi, iubi si chiar adora pe copiii altora. Eu as fi lasat orice tentativa de a munci deoparte, as fi luat pustoaica in brate, i-as fi spus povesti, m-as fi jucat cu ea, as fi plimbat-o prin tren, i-as fi aratat diverse vaci si capre pe geam, ehe, cate n-as fi facut, numai sa fi avut norocul sa am prin preajma una mica 🙂 Bine, eu cred ca am cazut in extrema cealalta ca ma ofer voluntara sa tin copiii colegilor de serviciu cand ei vor sa mearga la film in week-end 🙂 Cred ca sunt perfect apta sa devin bunica 😀

    • Ce dulce esti, draga Iuliana. Cred ca esti un monument de caldura si de dragoste de viata. Mi-ar placea sa am aproape si fizic un om ca tine. Vine si bunicimea, cand nu te astepti. Apropo, ce varsta are baiatul tau? Nu am intrebat niciodata….

    • Biatul meu are 22 spre 23. Intelegi acum de ce mi s-au dezvoltat instinctele bunicesti? Pentru ca ma pot astepta oricand :))) Doamne Ajuta! 🙂

    • De fapt, faci parte din categoria norocosilor, daca ma intrebi pe mine. Dar stii cum e, vulpea care nu ajunge la struguri zice ca sunt acri. Uite asa si eu.

  5. Io rabdare am infinita, in primul rand ca am invatat sa ma izolez in mine de poate plodul sa explodeze de 5 ori la rand, nu e al meu, nu ma intereseaza, dar nu cred ca parintii sunt eroi, cel putin nu ai exemplarului despre care vorbesti. Am fost copil si nu faceam distrugeri in masa, nu urlam, nu ma tavaleam pe jos, nu faceam crize de isterie. Am prieteni cu copii si te poti intelege cu ei omeneste. Cand ai un copil de genul ala e problema ta ca parinte, ca nu ai idee pe ce lume traiesti si cum sa cresti ploada si da, nu am nici o problema in a-i face sa se simta de rahat cand eu si domnul sau duduia Goe a lor ne intalnim

    • Eu nu reusesc decat sa ma enervez o tura si apoi sa scriu despre asta ca sa ma racoresc. Pe urma, de incercat sa ma izolez incercam, dar in spatiul acela stramt copila se tot izbea de toti cei din jur, inclusiv de mine, era o zbuciumata….Nu am avut nici o sansa.

  6. De cand am devenit mama, am inteles un lucru tare simplu: nu exista copii rai sau obositori, ci doar parinti care nu au stiut cum sa ii creasca. La fel ca si Iuliana, eu as fi profitat de copilita si as fi potolit-o jucandu-ma cu ea, spunandu-i povesti si distragandu-i atentia de la ceea ce o facea nesuferita. Uite, Mihai are un nepotel de patru ani despre care absolut toata lumea spune ca este un copil infernal (inclusiv parintii lui). Sunt singurul om ce il poate potoli. La mine in casa nu tipa, nu se tavaleste, nu loveste pe nimeni, nu tranteste lucruri, nu plange. 😛 Dar imi fac timp pentru el si il tin in permanenta ocupat. Devine subit un dulce de care nu te poti satura. 🙂

LASA UN MESAJ

Please enter your comment!

* Bifarea casetei GDPR este obligatorie

*

De acord

Please enter your name here