Mi-am regasit de curand pe Facebook o prietena din adolescenta. O prietena, o tovarasa a multor aventuri zanatice si partasa a iubirilor mele de-o vara, urmate de suferinte pe care nu le prindea prima bruma. Dupa ce am terminat liceul, eu, desteapta gastii de cartier in care ma invarteam, am dat admitere la Litere, ca asta mi se parea mie ca se potriveste cel mai bine cu ceea ce imi placea sa fac. Ea a optat pentru o postliceala sanitara, ca doar acolo ar fi intrat din prima. Sa nu va imaginati ca era vreo proasta! Dimpotriva. Faceam insa amandoua parte din generatia pentru care a nu intra din prima era echivalent cu o nenorocire si dintr-un mediu incare o facultate particulara parea un vis interzis. Absolvente de liceu teoretic, nu stiam sa facem nimic, asa ca singura sansa a unui job stabil era…o alta scoala.
Eu am luat bursa (invatam si pentru ca imi placeau materiile si pentru bani, ca erau singurii pe care ii aveam si ii puteam gestiona dupa plac), ea a chiulit cat a putut si si-a bagat si dosarul si a incasat ajutorul de somaj. Cine avea o viata mai simpla? Meserie am invatat amandoua imediat ce am terminat scoala, nicidecum in ea.
Cand salariile de bugetare ne-au dat peste cap visele, eu mi-am depus CV-ul pe unde am putut si am prins de-o aripa o multinationala unde semnez si azi statul de plata si imi achit creditele, ea a prins din zbor o ocazie si a plecat sa munceasca in Italia unde pana la urma s-a stabilit, s-a casatorit, a devenit mama si continua sa lucreze ca asistenta medicala si mai e si apreciata.
Povestile noastre, paralele, m-au pus pe ganduri. Nu stau sa analizez care dintre noi e mai realizata, are mai multe sau are lucrurile esentiale. Pentru unii nemultumiti (din care nu fac parte) mereu in locul altuia e mai bine. Ma gandesc numai ca pentru cineva care nu a facut prea mult caz de scoala, are un job multumitor. Adica binisor platit si sigur. Si ma mai gandesc, asa cum a facut si mama mea acum 20 de ani: catre ce domeniu sa imi indrept copilul astfel incat sa aiba cele mai multe sanse profesional vorbind? Adica sa ii si placa sa si castige cat sa poata trai decent. Limbi straine, calculatoare? Cumva astea par astazi implicite. Dar daca va vrea invatamant, ca mine, ca mama, ca bunica si strabunicul meu, cum sa ii explic ca pasiunea nu tine de foame? Si presupunand ca reusesc, fac bine? Prapastia dintre generatii vine, cred, din dorinta de a impune alegerile tale unui pui de om, din convingerea ca sunt mai bune decat ale lui; copilul, care tocmai este pe punctul de a-si dezvolta alegerile proprii, le respinge implicit, pentru ca vin de la “batrani”. Si nici una din parti nu iese in castig.
