Profesori si motivatii

Ce te face profesor? In mod cert nu o scoala anume: Litere, Matematica, Geografie sau care o fi ea. Ti minte ca in facultate aveam un modul psiho-pedagogic, mai exact cate un curs in fiecare semestru din ultimii doi ani, pornind de la pshihologia copilului si pana la metodica predarii. Fara a urma acel modul nu aveam ulterior dreptul sa predam, iar eu m-am dus si de nevoie si de drag, pentru ca stiam, am stiut de pe la 14 ani ca voi deveni profesor (dovada imi sta jurnalul meu din perioada respectiva, pe care il recitesc uneori si ma umplu de nostalgie) si voiam sa invat cat mai mult despre ceea ce urma sa fie o cariera dorita. La genul acesta de cursuri era cea mai mica prezenta si cele mai mari note.La examen se copia fara discretie, dovada ca pentru unii setea de cunoastere intervenea numai in situatii limita.

Cand am terminat facultatea, unii dintre noi, putini, au intrat in invatamant din placere, din vocatie. Cam jumatate au cautat si au gasit de lucru in alte domenii. Altii, pusi in fata unei decizii, au ales sa predea fara pic de chef pentru ca nu gaseau altceva mai bun. Nu din pura placere, in mod cert nu atrasi de salariu. Ma straduiesc sa nu ii condamn pe cei din urma. Un lucru pe care nu il faci din placere, il poti face bine totusi (chiar daca oarecum mai greu), daca exista motivatia necesara. In invatamant insa, cum bine stiti, aceasta teorie a motivatiei nu functioneaza prea bine. Si daca placere nu, iar bani pana la genunchiul broastei, argumentul “nu am incotro” pe care il repeti in intimitate sau in gura mare, ti se intipareste pe chip in culori amare. In timp, piroanele hotararii care te-a tinut in fata unei clase de elevi de care nu iti pasa de fapt, te acresc, te fac indiferent. Iar un dascal poate fi oricum, numai indiferent, nu. Un dascal adevarat inspira.

Satul de toate, faci meditatii. Credeti ca nu se pot face la toate materiile? Realitatea de azi va cam contrazice. Meditatiile sunt o industrie pentru ca profesorii de astazi au fost pusi in situatia de a le transforma in industrie sau a muri de foame. Cei care nu au facut-o si eventual au mai avut si proasta inspiratie de a-si alege drept partener de viata un coleg de catedra au deseori privirea aceea de caine hamesit. Asprimea sau indiferenta ascunde de fapt o realitate simpla: lipsurile crunte.

M-am trezit scriind toate astea intr-o zi de toamna, cand pe calendar apare toamna cu pasi grabiti si odata cu ea, ma gandesc la scoala, dar nu la scoala unde eram eleva, ci totdeauna la scoala pe care am intampinat-o cativa ani minunati, ca profesor.
Si mi-e ciuda. Mi-e ciuda pentru ca nu pot face nimic sa schimb o stare de fapt care inca nu ma atinge direct, dar ma va atinge atunci cand am sa imi duc pruncul, de manuta, la scoala. Am spus mereu ca eu cred in invatamantul romanesc, pentru ca stiu bine ca printre reprezentantii sai mai sunt si dascali adevarati, oamanei de valoare. Mai sunt, dar afurisit de putini. Oare copilul meu va avea norocul sa intalneasca din acestia?