Ca am tactul unui elefant, mi s-a spus adeseori, a devenit un adevar banal. Nu ma laud cu asta si nu mi-a fost de prea mult folos in viata, ba chiar, fireste, mai abitir m-as fi strecurat prin cararile ei intortocheate daca as fi stiut sa imi tin gura la momentul potrivit. Sigur, asta ar fi presupus sa si intuiesc care e momentul potrivit, dar atunci..care in ce ar mai fi constat farmecul unei anumite categorii din amintirile mele?
Marile gafe pe care le face un om au ca numitor comun un anumit grad de nevinovatie: respectivul crede ca a ales abordarea buna, o comite fara sa aiba nici cea mai mica senzatie de ceva in neregula, nu suna nici o alarma nicaieri… si asta, de fapt, il salveaza de ridicol.
Tuturor ni se intampla sa facem uneori niste gafe enorme, monumentale pe care ni le amintim peste ani in hohote de ras. Chiar zilele trecute, am comis-o iar, ca prea trecusem lin peste toate in ultima vreme si nu mai produsesem nici o poveste.
Munca mea in departamentul de helpdesk bancar presupune, printre altele, sa imi ajut colegii din front office sa acceseze anumite aplicatii informatice. Daca nu au drepturi de acces ii verific si daca totul se potriveste, le acord. Cerintele pe care le primesc sunt, in majoritatea lor, cat se poate de oficiale, mailuri din acelea standard venite de la un interlocutor aflat la conducerea unei regiuni.
Uneori insa clientul din fata este atat de grabit incat se mai sar etape. Asa ajung, acum cateva zile, sa vorbesc cu o colega din banca, directoare o sucursala mare din judetul Constanta. Voia un asemnea drept de acces pentru o angajata, era o situatie exceptionala…si urgenta. O ascult, ii explic ca am nevoie de o solicitare oficiala venita de pe un scaun de mai sus decat al ei, intelege…si se intristeaza. Clientul din fata ei nu ar fi inteles amanarea si nici eu in locul sau, ca sa fiu corecta. Asa incat, inima de crestin si de om care stie bine ce inseamna activitatea de front office, ma ofer, pentru binele patriei si a companiei care ne plateste amandurora salariile, sa inversam putin pasii si sa ii indeplinesc cerinta pe loc, urmand sa primesc abia ulterior solicitarea oficiala. Puteam foarte bine sa ii spun: va ajut si gata, ar fi rasuflat usurata. Dar eu nu…cum sa aleg varianta mai simpla? Eu ma joc cu cuvintele, amintitndu-mi de vremea cand numai din ele imi castigam painea si era o paine tare dulce si alba. Asa ca scot porumbelul pe cel mai linistitor ton posibil:
– Haideti, doamna, ca nu va las eu asa, ne intelegem, doar nu suntem turci! o asigur, plina de solicitudine.
– Ce ati spus? susura un glas inecat de uimire la capatul celalalt al firului.
– Am spus...si in momentul doi imi arunc ochii pe ecranul calculatorului, unde numele interlocutoarei imi fusese adus si scris cu litere mari de aplicatia de call center in care lucrez de trei ani: Ilknur C.
Aia a fost secunda in care la randul meu m-am inecat de jena si am incercat sa ii explic ca nu am avut nici o clipa intentia sa imi bat joc in vreun fel, fusese un joc de cuvinte, nefericit in contextul in care ea…chiar era TURCOAICA! La naiba.
Nu m-a crezut, se simtea dupa vocea ei si m-a durut inima pentru ca poate am jignit un om bun. Daca as fi putut sa o asigur de asta, sa o faca sa ma creada, sunt convinsa ca ar fi ras si ea cu gura pana la urechi, sigur avea simtul umorului. Imi pare tare rau ca nu ma citeste (deh, nu ma poate citi chiar toata banca, nu?), dar pentru cazul inca re o face, am sa incerc sa o consolez nu cerandu-mi scuze, ca astea au fost oferite pe loc, ci cu o alta poveste, scurta, care e muuuult mai buna.
Eram trainer (in actiune foto mai jos) si venisem in banca de cateva luni. Nu stiam prea multa lume in afara de colegii si sefii din departamentul meu, cel de call center in care ma angajasem atunci, in prima faza. Departamentul respectiv isi avea locatia undeva in Bucuresti departe de sediul central, asa ca singurele figuri noi erau ale vizitatorilor colegi din agentii, organizati in echipe de cate 13-14, care ne vizitau saptamanal pentru a ne cunoaste activitatea. Mereu altii, nu ii stiam nici dupa nume nici dupa figura. le tinem o prezentare de doua ore si apoi plecau. La un moment dat se auzise ca va veni in inspectie chiar directorul mare de Resurse Umane, un tip oarecum original ca prezenta si foarte luminat, iubit si respectat de toata lumea. Si cunoscut de toata lumea, mai putin de mine, desi imi doream cu ardoare ca exact in departamentul sau sa ajung sa lucrez cand o sa ma fac eu mare.
In clipa in care un individ a intrat pe usa, 10 minute dupa inceputul prezentarii a carui erou principal eram, explicam nu stiu ce despre tipurile de apeluri pe care le avem in call center. Cine si-a amintit atunci, in verva prezentarii – pentru ca trebuie sa o recunosc, iubeam prezentarile astea, asa cum mi-am iubit mereu meseria de trainer – asadar, cine sti-a amintit ca sefa mea ma avertizase ca as putea primi vizite din Centrala, de la conducere, cand ma astept mai putin?
– Cam tarziu, cam tarziu, grea trezirea dimineata, este? l-am intrebat in treacat, inamanandu-i o mapa de prezentare.
Respectivul admonestat a tacut spasit si a luat un loc in sala, ascultandu-ma cam vreo ora, dupa care a iesit la fel de brusc cum intrase, cu mapa de prezentare cu tot.
– Ce face colegul vostru? am intrebat pe cei ramasi in sala. Unde se crede, chiar iese si intra cand are chef?
– Nu e chiar colegul nostru, mi-au raspuns stupefiati. Este F.L., directorul ala mare de Resurse Umane….
Era tanar, roscat, imbracat cu un costum maro de catifea reiata. Costumul ala si pe posesorul lui…am sa le tin minte toata viata pentru ca parcursul meu profesional, fara legatura cu acea intamplare pe care sigur F.L. a avut tactul sa o uite, a fost influentat covarsitor de mintea stralucita a acestui om. Anii in care, ulterior, am lucrat la Resurse Umane, au fost cei mai fericiti din viata mea.
Voi aveti gafe pe care aducerea aminte vi le pastreaza ca monumentale?