Am crezut mereu ca lucrurile din viata noastra se intampla cu un motiv. Ca undeva, in stele, oamenilor determinati nu li se inchid usi decat atunci cand drumul pe care au apucat-o este gresit si piedica nu face decat sa te determine sa ocolesti ceea ce credeai ca e drept ales (dar nu era) si sa te faca sa ajungi la rascrucea potrivita, pe langa care trecusesi in graba.
Sigur, in clipele in care ma simteam descurajata, in care ratam, pierdeam ceva ce imi dorisem cu inversunare, aveam tentinta, uman, sa uit ideea de mai sus, dar in enorm de multe situatii am descoperit ca principiul sutului in fund nu doar ca exista, ci si functioneaza multumitor. Cel putin la mine.
Nu ma laud cu faptul ca sunt un om care invata din greseli. Ca sa ajung sa invat din ele a trebuit sa fac multe, mult mai multe decat altii, pragul de sus a fost destul de des prea ridicat pentru statura mea sau poate crestetul prea putin sensibil. Intelepciunea a venit tarziu, poate si pentru ca am prostul obicei de a nu renunta din prima, de a ma lupta pana in panzele albe, ca la final sa constat ca panzele acelea nu sunt steaguri de pace, ci zdrentele fluturande ale anilor pierduti pe campul de batalie.
Cand prima mea aproape casnicie (cu nunta pregatita, rochie, invitatii si toate cele) a murit si aproape-ginerica a evadat alaturi de alta, am intrat in biserica si m-am rugat sa il am inapoi. M-am rugat cu tot focul si patima si naivitatea unei femei de aprope 30 de ani care credea in Dumnezeul din carti crestine. Numai ca nu stia ce sa ceara ca sa fie ascultata.
Cand cel de-al doilea barbat, luat cu acte in regula, a mers pe drumul pe care apucase primul, mi-am zis ca e ceva in neregula cu mine, ca nu pot fi toti nebuni si eu sanatoasa. Iar cand al treilea, mergand pe jos, fara cal alb s-a apropiat de mine am crezut ca e o gluma. Blandetea lui, permanentul sentiment ca ii pasa, ca alaturi viata nu este mai usoara, dar isi arata, in sfarsit, farmece de mult uitate…toate astea seamana cu o betie din care nu vreau sa ma mai trezesc. Doi ani mai tarziu simt ca Acel care ne vegheaza, sub orice nume ar face-o, aude si vede, dar prefera sa iti coboare pragurile si sa-ti dea sansa sa te lovesti de ele cat sa tii minte, in loc sa le ia cu totul din calea ta.
Azi dupa-amiaza ma uit plina de lumina spre canapeaua din colt, de unde razbate pana la mine haraitul somnului celui care-mi va deveni sot imediat ce se va face iar primvara. In clipele in care reusesc sa imi inving dorul de a-l strange in brate, de teama sa nu il trezesc, il privesc lung si umed, apoi oftez fericita: Trei, Doamne, si, din fericire, NU toti trei!
Cred ca totusi nu cu mine era ceva in neregula. Sau poate sacul si petecul lui s-au gasit, in sfarsit.
