Tie iti scriu, Mosul meu Craciun, paznic fermecat al copilariei si chezas peste miracol, iti scriu la ceasul tainic cand noaptea isi dezleaga intunericul si slobozeste visele peste pamant sa fie muritorilor spre alinare.
Tie iti scriu, care vii carand, mereu incarcat, sacul in care ai strecurat, cu chibzuita alegere, daruri fara numar, la care au muncit toti spiridusii peste vara.
Ce mai faci, mos drag? Ti-s vrednici renii? Te-ncumeti si anul asta sa pornesti la asa drum lung cu ei? Cum sa n-o faci cand barba-ti toarce a poveste si norii au pornit sa cearna dor de duca?
Iti scriu ca-n fiecare an, in gand, si-anin, cu slova mea, glob rotund de multumire in cetina iernii. Si nu iti cer sa-mi dai, caci datul ti-a fost inimos inca din celalalt leat. Iti cer doar sa-mi lasi ce mi-ai oferit pe atunci, ca n-a fost inima de om cinstita cu un dar mai mare vreodata: speranta, cea pe care mi-ai strecurat-o pe horn, s-a adunat pe la colturi de grinda si la caldura ei a incoltit, ghiocel iernatic, linistea in casa mea.
Mosule, mi-e casa plina de vis, trebuie sa intri cu grija, paseste atent, rogu-te, sa nu calci pe vreunul, ca n-am altul sa pun in loc si nici nu se construiesc lesne, stii si tu bine. As putea fi mai vrednica, dar nu izbutesc de cand tot port o suparare: mi-e sanul sterp si glasul canta doar la papusi s-adoarma, dragostea se tese apriga, dar neroditoare si mana-mi leagana in gol.
Asa ca, mosule, iti spun un secret. Daca vrei sa ma vezi fericita peste masura firii, tot poti sa faci ceva: in drumul tau spre mine, inalta renii pana la nori, chiar dincolo de ei si cand ii vei vedea asternandu-se valuriti si molcomi sub talpa saniei tale, sa stii ca a venit timpul. Atunci te rog s-arunci visul meu de taina, cat poti tu de sus, si sa spui in barba-ti alba o rugaciune. Ca-n basme va incolti fierbinte ruga ta la radacina de miracol, in leagan o sa se prefaca, aninat de-o stea si-un inger il va locui pregatindu-se de intrupare. Tu fii atent la el, sa-i dai o mana de lut, daca-ti cere. Asa sa faci si ai sa vezi ca, tot in noua luni de-acuma, iti vom scrie doi.
Gradina mea va rodi in sfarsit, precum a izbucnit in floare aceea a Uriasului egoist al lui Oscar Wilde, cand s-a umplut de copii, iar Craciunul in cele mai frumoase povestiri se va scrie-n casa mea in fiecare iarna.
Visandu-te, in ochii fiecarui copul se aprinde un luceafar care se-nalta in vazduh, de unde te pandeste. Iar cand cerurile freamata de tropotit de reni, stelele se arunca spre pamant grabite, ca sa-ti faca loc. Fiecare fulg e zambetul unui copil care te-asteapta si cade pe pamant pentru a-ti arata drumul. Cand ma gandesc la tine, porneste a ninge…
Te astept.
SuperBlog 2013
