Fara manie si partinire

fara-manieSine ira et studio…a fost expresia care m-a facut sa iubesc latina cat sa devin profesor. Ea prefateaza Analele lui Tacitus si se traduce, pentru cei care nu vor sa piarda timpul cu google translate: fara manie si partinire.
 
Sine ira et studio…Asta as vrea de la mine si apoi nu mi-ar mai trebui nimic.
Cu doar cateva ore in urma la mine in birou s-a iscat o discutie aprinsa. Cineva apara…un principiu (eu). Cineva se simtea atacat personal (ea). Ea – un om care imi este drag si, ok, de acord ca nu reusesc sa o arat intodeauna, ca imi pierd firea usor si ca m-am obisnuit sa ripostez ca sa apar o liniste pe care mi-o doresc alaturi in toate momentele vietii mele…dar draga asta il spun cu tot sufletul si aici si acolo. Teoretic, la birou nu inseamna decat un job, cu tot ( rau sau bun) ce aduce asta, dar ma laud ca recunosc valoarea umana cand o vad si in ea o vad, exista, pulseaza, dincolo de foile, ca de ceapa, de aricism cu care se-mpresoara, de tonul vocii parca mereu pus pe harta chiar si cand nu asta ii e intentia.
Ce se intampla cu noi, oamenii, de nu putem vedea jumatatea plina a paharului nici atunci cand exacat de atat, adica de jumatate, ne e sete? De ce nu avem puterea de a ne aseza mai des in afara de trupurile noastre, de obisnuintele noastre, de umanul subiectiv pe care-l taram uneori din greu si, dincolo de toate astea, sa imbracam haina altuia ca o a doua piele?
Uite, azi mi s-a intamplat asa: sa ma uit in doi frumosi ochi albastri, in care dezamagirea facea ape lungi si triste si sa strig si inlauntrul meu si afara. Afara nu mai stiu ce ziceam, dar inauntru repetam amar: de ce nu ma crezi ca mi-esti draga, ca, dincolo de lutul din carne si mai ales in spatele cuvintelor grele care alearga intre noi doua, este devotamentul pe care ti-l stiu si admiratia pe care as vrea sa mi-o simti?
Tu, cititorule, ai vazut asemenea ochi? Tu, omule, oricare omule, intelegi mereu ca o vorba aruncata care raneste pe cel de aproape smulge unui inger aripile? Nu ai putea, pur si simplu, sa aplici un principiu vechi, dar bun: crede si nu cerceta? Nu ai putea sa ma privesti mai intai asa si nu altfel?
In orice discutie aprinsa in care ma trezesc parte, gresesc si eu, recunosc. Cam de fiecare data. Sunt patimasa peste fire si revoltata dincolo de ea. Imi apar si eu, ca fiecare, cate un drept, cu convingerea ca daca nu o fac atunci, acolo, printre colti, nu mi-l va recunoaste nimeni pro bono.
Mi-as dori deseori sa fi fost crescuta intr-un spirit mai puternic religios, sa fi invatat mai adanc sa iert. Sa fi reusit sa ma iert intai pe mine, ca apoi sa am forta de a nu-i judeca pe altii decat drept. Dar atunci nu as mai fi carne. Cred ca exista numai Unul care judeca drept, dar la drept vorbind asta o sa vad eu la final, si chiar si atunci, numai daca voi gasi, in dorul inaltarii, puterea de a acepta, la randul meu, criticile.
Deocamdata asta ramane material pentru cand voi avea mai putina patima subiectiva si mai multa intelepciune. Stiti cat de greu se dobandesc lucrurile astea ?

Later Edit. Povestea e adevarata si ei, de mai sus, as vrea sa-i spun…cam tot ce i-am spus in articolul acesta, inca o data.

LASA UN MESAJ

Please enter your comment!

* Bifarea casetei GDPR este obligatorie

*

De acord

Please enter your name here