Sunt un soarece de multinationala. Nici mandru de asta, nici amarat. Imi accept conditia cu resemnarea omului care stie ca nu are nici stofa de liber profesionist, nici chef sau buget personal de stat pe liber. Vocatia mea e de angajat, cuminte sau carcotas, dar angajat simplu, subalternul cuiva. Fireste, astept pensia, dar asta nu e o noutate, o astept din prima saptamana in care m-am trezit la sase dimineata si voi continua sa o fac inca aproximativ 25 de ani, daca mai traiesc atat, lucru pe care, e drept, nu mi-l doresc cu prea multa inversunare.
Sunt un soarece de multinationala. Dimineata ma trezesc si parcurg robotic cele cateva statii de autobuz si apoi de metrou care ma despart de cutiuta mea de chibrituri, una dintre miile de cutii la fel care, asezata frumos, formeaza cladirea unde se ascunde soricimea. Alerg intr-o roata, mereu la fel, si rutina ma imbraca tern si nu imi apre nici un rezultat vizibil, dar stiu ca undeva in spate, de unul ca mine, cu roata lui cu tot, depind niste zeci de oameni, de care, la randul lor, depind alte sute…si asa mai departe. Ar trebui sa spun ca asta e motivatia mea de a ma trezi dimineata…dar as minti, pentru ca motivatia este de fapt ziua de salariu.
Lumea spune ca soricimea sta, neplatita, peste program la modul ala clasic, adica fara numar (de ore). Teoretic e adevarat, adica daca ma uit in jur vad treaba respectiva si ma uit de obicei in jur in clipa in care, la ora fix si cinci minute, apas clanta care ma elibereaza din cutiuta si las in urma pe restul. Cateva ore mai tarziu, dupa ce eu am ajuns acasa si am scris deja un articol sau doua pe blog, restul poate fi gasit tot acolo, prestand. Totusi, se poate trai si altfel, o spun precis si din experienta soarecelui care de mai mult de doi ani vine, dar si pleaca la timp. Trebuie numai sa ai nevoie atat de mare de timpul ala extra job, incat sa faci orice ca sa il obtii, sa te lupti pentru el ca si cum NU ti-ar apartine de drept, sa fii egoist cu el…si cu tine.
Lumea mai zice sa soricimea are salarii bune. Ar trebui sa fie un truism asta, ca, na, se stie ca soarecilor le place cascavalul, dar, din pacate, lumea avea cat de cat dreptate numai pana la venirea crizei. Odata cu ea, am pierdut din atatea puncte de vedere incat, pe langa o din ce in ce mai vaga siguranta a locului de munca, singura satisfactie a conditiei de multinationalist este faptul ca esti legat cu statul de plata de o sigla despre care auzi ca se vorbeste pe la televizor, in reclame. Cum, spuneti ca nu va incalzeste cu nimic? Nici pe mine.Acum zece ani ma incingea de-a dreptul, dar de atunci am crescut.
Soricimea are, ca toata lumea, credite peste credite care le impart venitul cam la patru si le lasa un singur sfert (desi uneori nici intregul nu ar fi fost prea grozav). Datoriile sunt facute in vremea in care soricimii i se promitea marea cu sarea, iar azi, dupa ce a constatat ca a primit numai sacul cu sare, isi cauta fie un partener de viata bogat, fie inca ceva de lucru, in plus.
Stiu o colega care a incercat sa se angajeze chelnerita la un local de noapte, unii scriu ca sa castige in plus, altii fac comert cu diferite produse, de la haine aduse pe sub mana de la soldurile strainatatii si pana la bijuterii handmade, legume bio sau miere, profitand de faptul ca sub acelasi acoperis petrec multe ore pe zi sute de oameni la un loc. De o colectivitate formata in proportie de peste 70% din femei profita si colegele care au gasit si au urmat cursuri manichiura, iar acum clientela e simplu de gasit. Am o asemenea colega ( si prietena) in Constanta. Nu doar ca economiseste banii pe care i-ar fi dat pe propria vizita la un cabinet specializat, dar le si adauga economii noi. Acum are in plan si noile cursuri gene false.
Ce incerc sa spun eu aici este ca…soricimea nu e neaparat fericita…dar se adapteaza. Supravietuieste. In asteptarea unor timpuri mai bune, uneori, asta e tot ce conteaza.
