Vineri seara (saptamana trecuta) eram la coafor. Dupa vreo doi ani, imi permiteam luxul de a lasa un specialist sa faca din mine o doamna sau macar sa incerce, folosind clasicele: spalat, tratament, tuns, coafat. Specialistul cu pricina a considerat de cuviinta sa reteze cam cu 200% mai mult par decat fusesera indicatiile si fix cand eu contemplam incremenita dezastrul si el se straduia sa usuce si sa intinda cele patru suvite care-mi mai ramasesera, a sunat telefonul. Am raspuns si am reusit sa aud, printre rafalele de aer cald si piruetele periei pentru coafat: FBI…depasit…3 luni…buletin suspendat. What (the fuck)??
Simtind confuzia mea, interlocutorul, stimabilul domn de la Presa in blugi, alias Bodgan, s-a grabit sa ma asigure ca sunt numai bloggerita, nu si hackerita si ca fusese o gluma.
In apararea mea as vrea sa spun ca m-am prins din prima, dar din pacate nu pot, pentru ca nu a fost asa. Aveam o stare de ameteala generala care refuza cu incapatanare sa treaca. Incepuse in dimineata in care, pe cafeaua nebauta, am gasit pe Facebook un morman de felicitari si pe o pagina anume un clasament care gasise de cuviinta sa cocoate elefantul din mine taman in varf: era finalul SuperBlog.
Starea de ameteala persista inca si, in timp ce aburii ei betivi se risipesc treptat, pe masura ce strang la piept trofeul, numar cei 4500 de lei primiti ca premiu de la organizatorii concursului, (Multumesc!!!) pot sa recunosc: nu stiu sa castig. Cu gustul de fiere al ratarilor ma obisnuisem, cel de sampanie buna, al succesului, inca imi pare bizar si cu el pe buze abia imi pot rosti cuvintele. Cum s-a intamplat la Gala de la Straja cand galusca transpirata care eram, a incercat sa spuna o mie de lucruri si nu i-au iesit decat vreo trei si alea amestecate. Hello, ma credeti ca eu nu sunt asa? Eu sunt gratioasa si plina de tact si pe faza. Cel putin in momentele grele. Din astea bune…am avut atat de putine in ultimii ani incat trebuie sa invat sa le primesc cu un zambet mai putin incurcat. Trebuie sa invat sa castig.Hei, dar nu sunt singura vinovata pentru stangacia mea!! E si vina voastra!! Da, voi, care ma cititi chiar acum! Si la gala si pe grupul de superbloggeri si in articole, m-ati inconjurat cu atata caldura, cu atatea laude, cu atata bunatate, incat am ajuns sa sufar de sindromul ratustei celei urate, care cade in coada de mirare cand se vede lebada.
E drept, penele astea de lebada le-am tintit cu inversunare. Inainte de SuperBlog…stiam despre mine ca scriu bine. Dar cea mai mare parte dintre cei inscrisi scriau bine. Era nevoie de ceva mai mult. Trebuia sa ma… re-in-ven-tez.
Sexul slab – pentru femeile care au curajul sa se reinventeze…este placuta de la intrare, sub semnul careia imi astern randurile. Claudia Patrascu ma intreba zilele trecute in ce consta pentru mine aceasta reinventare. Si, pentru ca la Radio Lynx nu am apucat sa ii raspund, o fac acum.
Acum un an si jumatate eram o femeie trista, prinsa intr-o casnicie plina de abuzuri de tot felul, tata imi era pe moarte, jobul ma apasa, pierdusem o suma cu multe cifre in euro in tranzactii financiare dezastruoase si ma rugam sa nu ma mai trezesc a doua zi dimineata. Pana intr-o zi in care am spus…STOP. In viata mea locuiesc in primul rand eu!
Azi tata ma sustine dintre ingeri, al doilea (aproape) sot ma priveste ca pe ultima minune a lumii, la job se intrevad schimbari (in bine), iar datoriile se platesc pana la urma…cu munca. Si am un blog pe care l-am dus pana in varful celui mai tare concurs din lume, am o multime de prieteni virtuali si minunati, o bucata de viata on line si inca o bucata off line. Toate pline, mustoase.
Povesti mai amanuntite si incercari de retete de succes am sa scriu si ofer mai aproape de editia din primavara, ca sa fie proaspete in minte, ok?? Pana atunci, am pentru voi un singur cuvant:
