Duminica, pe cand barbatul meu imi dormea la pranz si eu priveam, multumita, cum toate incepusera sa se aseze la loc prin casa, nu stiu ce m-a apucat sa-mi recitesc articolele scrise pentru SuperBlog. M-a cuprins o stare ciudata, pe care nu o pot numi cu exactitate, ceva intre nostalgie, placere, tristete si ameteala.
M-am intrebat de multe ori, am vazut ca si Claudia Patrascu a fost intrebata la BlogCultura, emisiunea lui Florin Vasiliu de saptamana trecuta de la Radio Romania Cultural, de ce fostii castigatori ai coronitei SuperBlog nu mai participa la inca o editie.
Nu am stiut niciodata sa dau un raspuns. Inainte de a castiga acest concurs, in 2013, mi se parea ca ceva mai misto in materie de concursuri in blogosfera nu exista si, odata ce l-am descoperit, nu exista nimic care sa ma fi putut opri din a ma inscrie si stradui, cu toate fortele, sa il castig.
In continuare cred ca SuperBlog este cel mai tare concurs de lunga durata pentru bloggeri, ca atmosfera care se instaureaza intre participanti nu se aseamana cu nimic, ca el, concursul, si tu, blogger implicat in el, meritati efortul celor doua luni. Dar nu m-as vedea din nou in calitate de concurent, desi, cel putin teoretic, ar fi posibil sa reusesc din nou sa castig premii frumoase. Nu ma mai simt capabila sa ma implic in felul acela, chiar daca acum scriu advertoriale cu mult mai multa usurinta si capacitatea mea de a specula creativ, de a broda cuvinte pentru o firma oarecare, a crescut.
Sa castigi SuperBlog si apoi sa te inscrii din nou e ca si cum ai vrea sa retraiesti fiorii primei iubiri adolescentine. Ii stii, sunt minunati, te intorc pe dos si din nou pe fata, ti-i doresti…dar stii ca nu mai poti sa te intorci acolo, oricat ai vrea. Mi-e dor de vremea aceea…de la prima iubire la primul concurs.
Nu am argumentele necesare pentru a convinge oamenii sa participe la
Superblog. Le-as putea spune ca eu am castigat bani cash sau premii in valoare de peste 1500 de euro, le-as povesti despre roata de cascaval de 13 kilograme pe care mi-a daruit-o Delaco, despre miniconcediul la mare pe care mi l-am facut cu ajutorul celor de la Vacante Speciale. Apoi as adauga ca nu m-au parasit cititorii, dimpotriva aveam intre colegii de la banca o gramada de sustinatori, care imi citeau articolele si apoi comentau in birou, iar amicii mei on-line, bloggerii, participau in proportie de peste 70%. Ca imediat dupa concurs s-a facut update de pagerank si blogul meu a urcat de la zero la trei, fara ca link-urile trimise sa ma afecteze in vreun fel. Dar cei care au indoieli, nu vor fi convinsi de astea..
Le-as putea povesti ca maica-mea, acum un an, cand a aflat de premiile oferite (cele in bani) a zis:
– Sunt premii prea mari ca sa se castige pe bune in tara asta. Nu cred ca poate sa fie corect…
– O sa vedem. Daca il castig eu, inseamna ca e corect, i-am raspuns cu increderea in mine care m-a caracterizat intotdeauna.
Nu e momentul sa fiu modesta. Stiu EXACT cat de bine scriu. Mai bine decat 90%, mult mai prost decat 10%. Pe cei 10% trebuia sa ii inving cu alte arme, sa profit de faptul ca erau prea buni, prea talentati pentru a putea scrie pe intelesul publicului larg (sau pentru a fi dispusi sa o faca). Am concurat alaturi de oameni exceptionali, am spus-o si o repet. In parte, reusita mea e rezultatul stradaniilor de a-i depasi, de a aparea altfel decat ei, dar de a fi insa, mereu, exact ca mine. Iar sentimentul pe care reusita aceasta mi l-a dat e cel mai bun argument, dar din paharul efervescent al succesului cum v-as putea eu determina sa gustati daca nu faceti primul pas si va inscrieti la SuperBlog??
