L-am iubit, marturisesc. Cum mi-ar sta sa neg acum? In fond peste dragostea noastra s-a asternut doar praful, nu si uitarea. L-am iubit atat de mult, incat am crezut mereu ca vom trece prin viata amandoi – ca unul. Acest “mereu” s-a dovedit pana la urma ca se masoara in luni si are la numar sase.
Ne certam la intervale regulate. Atunci visam ca imi conduc masina pe strazi fara nume si incerc sa pun kilometri intre noi, dar nu reuseam decat sa ma invart in cerc, nici rotile nu m-ascultau, cum nu ma auzeau nici simturile carora le strigam sa se opreasca, sa nu mai simta, sa nu mai doara, sa nu…
Precis doua anotimpuri a durat casnicia mea, sau, mai bine zis, caznicia noastra. Si apoi am cazut.
Cum sa-l descriu ca sa il puteti vedea?
Avea acea personalitate magnetica care te atrage prin tot ceea ce face si in acelasi timp scapa tot timpul logicii comune. Oferea tot, insa de fapt nu se oferea nici o clipa. Omul care te chema cu insistenta langa el si cand te apropiai te intreaba de ce ai facut-o. Era, pana la un punct, ca un rau necesar. Si placut. Si exotic. Si inedit, asta in mod cert. Dar nu inedit in sensul aplicabil tuturor oamenilor care iti intra in viata, ci intr-un mod neasteptat. Nu stiai de unde sa il apuci, o foarte controversata certitudine si un foarte sigur mister in acelasi timp. Suna ciudat, dar asta era perceptia. Cand cineva se afla pe punctul de a trage o concluzie, facea exact ceea ce infirma orice teorie. Am incercat zadarnic si eu sa trag concluzii, o data, de doua ori.
Avea o masina pretentioasa, scumpa, o prelungire fireasca a personalitatii cu care se mandrea. Cand trecea pe strada parca lumea se dadea la o parte. Motorul urla, muzica din boxe ii dadea replica. Mergeam cu el si ma simteam grea. Imprastiam o importanta pe care nu mi-o doream, ma credeam obligata sa fiu grandioasa, ma strangea aerul acela de superioritate auto-impus. Nu aveam voie sa conduc. Nici masina lui, nici relatia. Nici pe mine, daca stau bine sa ma gandesc.
Am gresit. Am gresit ca am mers prea departe, stiind totusi ca ma-nsel. Dar ce puteam sa fac? Era prea dulce clipa. Am gresit ca am mers pana acolo incat sa cred ca e posibil, apoi am perseverat in eroare lasand o clipa garda jos si bratele lui sa ma stranga si m-am mintit ca nu inseamna nimic, ca nu sunt decat alte brate ca multe alte brate, din care ma desprind si se deschid ca sa ma lase sa plec mai departe. Si ale lui s-au deschis, dar nu am mai putut sa plec.
Asa incat, am cazut.
Casnicia mea a murit, inecata in aerul toxic pe care il inspirasem. Nu pot da vina pe masina, dar stiu bine ca a fost si ea parte.
Apoi ai aparut tu, dragule, risipind un zambet in directia tristetii mele si intinzand mana sa ma scuturi de praf, iar petalele mele au tremurat a deschidere in lumina privirii tale.
Mi-a aratat din ochi o masina, era
Toyota, un zglobiu
Yaris hibrid si mi-ai aruncat cheia in poala rochiei provocandu-ma:
poti? Si nu stiam, zau, daca mai pot, as fi putut sa jur ca nu, dar, uite, as fi jurat stramb. Am ezitat numai o secunda, cea in care m-am temut de provocare, de gandul ca relatia noastra, ca si masina ta, ar putea fi impinsa numai de-un motor la plecarea de pe loc si eu aveam nevoie de amandoua. Dar curiozitatea si placerea au invins temerea si, insotita de ochii tai, am mangaiat cu cheia locul sensibil de contact, sperand…
In prima clipa, nu a fost usor. Nu mai credeam in jumatati care formeaza sfera perfecta, nu mai vedeam decat cat suntem de diferiti. Unirea noastra era un hibrid. Puteam sa indraznesc sa sper ca va dura? Terminasem tigarile si as fi fumat una, de teama, de emotie, de asteptare, ca la fiecare inceput de drum. Mi-ai promis, in schimbul costului unui pachet, 100 de kilometri de fericire nepoluata.
Dupa vorbele astea, te-am iubit pe tine si ti-am iubit masina. Nu stiu precis in ce ordine, nu ma intreba. N-ai fi fost TU, n-am fi existat NOI fara ea, draga, Toyota noastra.
Exact atunci s-a intamplat: pentru intaia data de cand aripile mi-au cazut, am plutit. Nu am condus. Am plutit tacut – caci cine mai avea nevoie de cuvinte? – pe drumuri netede, parca facute din fire de nori, inaltati de dulcea siguranta a drumului parcurs impreuna. Suntem doua motoare care functioneaza in conjunctie, alimentandu-se unul din altul, ajutandu-se, cand e nevoie. Masina ne seamana, e imbracata in normalitate, in firesc. Pentru ca acum am invatat sa consideram fericirea si implinirea, stari normale. Alunecam pe sosea ca-n vis, pasare prin vazduh alb, phoenix superb, in acord perfect cu lumea pe care o redescoperim frumoasa.
Stiti filmele acelea in care, la sfarsit cortina cade peste cei doi eroi care se saruta? Sau basmele care se termina cu “au trait fericiti pana la adanci batraneti?” Mereu m-am intrebat de ce trebuie sa fie acolo finalul…de ce nu exista o mana care sa traga inapoi cortina aceea si sa arate ce se intampla si dupa? Oare fericirea nu e considerata suficient de comerciala cat sa se povesteasca detaliat despre ea?
Daca ridic un colt al cortinei din povestea mea, vad acum cata nevoie aveam sa cred in mai bine si binele acela s-a intrupat in carnea ta, apoi s-a incolacit in degetele tale, la volanul verde al unui Yaris hibrid, pentru ca numai tu si numai el stiti sa fiti parteneri de drum lung.
