Cu doi ani in urma, incovoiata de nesomn si garbovita de tristete ma opream la un magazin sa cumpar un ceas pentru tata. Vanzatorul mi-l lauda ca are garantie, ca tine o suta de ani si dupa aceea inca il poti repara, daca ai probleme. M-am uitat la el de parca mi-ar fi zis ca ceasul ala l-au adus extraterestrii pe pamant si e facut din kriptonita lui Superman.
Nu vedeam ceasul, nu vedeam taraba in fata careia ma aflam, asa incat il intreb : e frumos? Vreau sa fie frumos! Nu trebuie sa tina decat o luna, atat mai are de trait tata. Dar trebuie sa fie frumos ca sa il bucure luna asta!
Doctorii atat ii mai numarasera: patru saptamani, iar eu nu cred in minuni. Nu credeam nici atunci.
Pe 2 iulie cand il vazusem, l-am intrebat ce isi doreste de ziua lui si si-a apropiat degetele, cel mare si aratatorul, indicandu-mi, aproape de burta mea: unul mic. Nu-si mai amintea daca a mancat sau nu, nu stia ca trebuie sa se duca la baie, dar stia ca vrea un nepot. Pentru mine, dar si mai tare pentru el, voiam si eu unul. Imi doresc acum sa il fi mintit cat inca mai intelegea. Sa ii fi spus ca-l port in pantec. o minciuna pe care si Dumnezeu din ceruri ar fi inteles-o. I-as fi daruit o ultima, grandioasa bucurie. N-am fost in stare si nu ma iert.
Pe 3 iulie, de ziua lui, cand i-am intins cutia cu cadoul, deja nu mai stia ce inseamna ceas, atat de tare se degrada, de la o zi la alta, mintea lui, altadata sclipitoare. I-am spus la multi ani in timp ce inima-mi batea nebuneste: tata stia mereu cand mint, daca va intelege de data asta ca nu mai are multi ani inainte si ca incerc sa-l pacalesc? Lumea adunata a facut poze cu el. Nu m-am putut uita la pozele alea niciodata. Daca nu le vad asta inseamna ca n-a fost, nu a trecut, nu s-a petrecut niciodata ultima aniversare a tatii. Si el nu a murit. E doar plecat putin.
L-au ingropat cu el, ceasul acela, ultimul. Si acum ticaie undeva in pamant, in timp ce inima lui se zbate in pieptul meu. Stiu ca s-ar mahni sa ma stie inlacrimata. Iarta-ma tata, nu am putut sa nu plang azi dupa tine…
