In vremea in care eram singura, deci undeva intre aproape primul meu divort si cat pe ce a doua casatorie, ma bateam cu pumnul in piept ca eu nu mai vreau un barbat pe care sa il iubesc si sa ma iubeasca, devreme ce totul nu e decat o mare amagire si inca una de prea scurta durata (eram intr-o perioada de crunta negatie, cum spuneau prietenii si de realism stiintific, cum ar spune mama). Aveam eu teoria asta ca mai bine sa imi gasesc un barbat singur si dezamagit de viata si de relatiile anterioare, care sa accepte sa fie in casa si in patul meu un fel de coleg de trai decent in doi, un chirias bizar, scutit de plata chiriei la modul propriu.
Voiam nici mai mult nici mai putin decat un camarad de vietuit, dormit, gatit si de batut covoare care sa plateasca pentru blidul de mancare si camasa apretata cu respect si prietenie. Sa nu va imaginati ca eram vreo sluta, eram pur si simplu o femeie care hotarase (sau asa credea ea) sa faca una nefacuta pana atunci, adica sa aleaga cu mintea si nu cu inima. Singura imi era clar ca nu pot sta, pur si simplu nu fac parte din categoria aceea de femei, tot respectul pentru ele, dar eu nu sunt facuta asa. Nu vedeam nimic dezavantajos in acest targ pentru un eventual pretendent. Si, am sa marturisesc, nu vad nici acum.
Cand am povestit asta (intr-un fel si ca sa testeze desteapta pamantului ce-mi sunt, marea cu degetul) lui Mr SF, care intrase deja de vreo doua luni in viata mea, mi-a replicat, cat il credeam eu de cumintel si de docil, ca daca i-as fi spus ideea mea mareata de la bun inceput, fugea mancand pamantul. Pentru ca oricat de mediocru s-ar fi considerat si oricat de putin ar fi contat, chiar si in propriii ochi, tot avea dreptul in lumea asta la un suflet care sa vibreze pentru al lui si ca daca unii obosesc sa-l caute…ei, bine, el nu obosise. M-am felicitat asadar ca avusesem inspiratia sa tac la momentul potrivit, ca porcu’n papusoi, in timp ce ele se indragostea temeinic de mine sau macar de partea din mine pe care o vedea.
Finalul e cu happy end, cel putin pana acum, si nici nu se intrevede altfel. Eu l-am ales pentru ca mi-au iesit toate bifele de mai sus si el pe mine pentru ca ma iubea. Dar, pe principiu ca la barza chioara face Dumnezeu cuib, inevitabilul s-a produs si am inceput sa nutresc afectiune reala, adanca, pentru un om care isi face din fiecare vis al meu un scop si din fiecare dorinta a femeii de langa el un tel de atins. El are femeia al carei suflet vibreaza langa/pentru el si nevoile lui, eu am un partener. Si fara sa reinventam iubirea aceea adolescentina, fara fluturi si goluri in stomac, ne e imens de bine si cald impreuna.
Dar, tot nu inteleg: ce anume era gresit in modul meu de a gandi? Oare nu era asta o afacere avantajoasa pentru un barabt si o femeie? Ce e rau in a cauta, nu un iubit, ci un partener? Sunt relatii si relatii, diferite genuri si categorii. Asta e numai una dintre ele.
