Sa plantezi un pom, sa construiesti o casa, sa faci un copil. Se spune ca astea sunt reperele unei vieti de om traita cu inteles, coordonatele dupa care suntem evaluati, daca exista intr-adevar o judecata mare si acolo Sus, dupa cele mici de aici, de pe pamant.Si daca, printr-o lege de care nu suntem constienti, dupa ce le terminam de facut pe acestea trei, ata se subtiaza si se rupe? Nu, nu in momentul urmator finalizarii, ci abia dupa ce culegem rezultatele ei. Pomul se inalta si da rod, copilul isi gaseste drumul in viata intinzand aripile cu care ai avut grija sa-i spui ca poate zbura, iar casa devine adapost de vreme rea pentru stapanii ei.
Tu le-ai facut pe toate si acum imi pare cumplit de rau ca nu te-am intarziat sa le faci, pentru ca imediat ce le-ai terminat, te-ai grabit sa pleci de langa mine, fara sa ma intrebi daca aripile mele se pot inalta singure. Cumva, stiai ca e asa. Nu m-am obisnuit cu lipsa ta, cu gandul ca numai in amintire ne mai putem intalni, dorul ma inteapa in colturi de existenta in moduri in care nu stiam ca poate patrunde. Ma plimb prin parc si cand vantul imi atinge usor obrazul, imi imaginez ca m-au mangaiat aripile unui inger nevazut de muritori sub forma caruia te-ai intors sa imi veghezi restul de viata.
Drajna. Asa se numea. Visele se inalta dincolo de cer, strang de acolo putere si apoi coboara inapoi pe pamant, unde se aseaza in curbe dulci, ce miros a pamant reavan si imi imaginez ca Paradisul miroase astfel. Era un teren jumatate in panta, coborand pe o portiune abrupt, cum coborase candva viata ta, ca apoi sa se imblanzeasca si sa aseze docil, ca modelat de o mana divina si echilibrul sa preia controlul.
Dupa o viata de inginer in care te-ai ridicat din asternut numai dimineata la patru, acum nu mai puteai dormi. Te trezeai inainte zorilor si ii asteptai in bucatarioara micuta si alba, band cafea si tesand planuri.
Era o toamna sangerie, tata, cand m-ai luat de mana si m-ai dus sa mi-l arati, mandru nevoie mare. Pamantul tau, palma de loc pe care visai sa iti traiesti batranetea. Il numeai mosia si asa i-a ramas numele in istoria familiei. Mosia era in toate planurile tale, era mostenirea pe care o pregateai nepotului tau nenascut. Ai ridicat pe ea o casa, nu din acelea pe care le aleg oamenii bogati, pentru ca tu, dragule, n-ai fost niciodata bogat decat in suflet. Ai ales una din acele case ieftine, de lemn si toti am fost mirati cand am vazut-o ce solid se inalta si ce rapid s-a transformat dintr-o multime de scanduri intr-un adapost sigur.
Tu numai esti si eu n-am indraznit sa mai calc in iarba aceea verde. Iarta-ma, tata, dar mereu mi-e frica ca am sa ma duc si n-ai sa fii acolo sa imi deschizi usa, sa imi arati florile tale si drumul cu pietricele care se ridica din poarta si pana la livada de unde sperai sa ne culegi tuturor mere si prune. Iar daca nu esti acolo, nu stiu unde sa te caut.
Nu m-am obisnuit cu lipsa ta, cu gandul ca numai in amintire ne mai putem intalni, dorul ma inteapa in colturi de existenta in moduri in care nu stiam ca poate patrunde. Ma plimb prin parc si cand vantul imi atinge usor obrazul, imi imaginez ca m-au mangaiat aripile unui inger nevazut de muritori sub forma caruia te-ai intors sa imi veghezi restul de viata.
