Multinationala mea cea de toate zilele lucratoare are un hol larg, dotat cu o receptie in forma de semicerc imbracata in ceva care pare marmura sau ceva de genul asta, impozant oricum. La receptie, drept in fata, stau doua pustoaice anorexice branduite din crestet in talpi in culorile care imi agita zilele. Teoretic, nu am ceva cu fetele alea, doar ca nici nu imi inspira nimic si nu pot sa sufar oamenii de genul asta. Nu imi inspira nimic, pentru ca au un zambet fals, se vede de la cativa metri ca e fals si fata goala, fara nici o expresie. Culorile care le sunt tiparite pe imbracaminte, imbraca in egala masura si peretii, din cauza afiselor cu slogane care indeamna la colaborare si la spirit de ceva si la comunicare de nu’s ce fel, asa incat ori ma uit la fetele receptionerelor, ori ma holbez la pereti e fix acelasi lucru.
Zambet de buna dimineata
Langa ele, un fel de agent de baza, dar nu in sensul clasic al cuvantului, pentru ca nu are nici muschi, nici uniforma ( si agentii de paza, ca avem si din aia, au o alta pozitie in largul holului). Are costum negru si camasa albastra mereu si se schimba o data la 12 ore. El e responsabil cu retinere buletinelor vizitatorilor ocazionali, ca noi astia, de-ai casei, avem cartele de acces. Omul cu buletinul, pare contaminat de fete de cele mai multe ori. Raspunde mecanic la salut (nu saluta el primul niciodata, ca na! el e deja inauntru, noi venim de-afara, cei care intra trebuie sa dechida gura mai intai- cel putin asa am citit eu la carte) si are aceeasi moaca imobila pe care parca iti vine sa o trezesti cu un pahar cu apa. M-am obisnuit si eu cu ei, mi-i imaginez la fel de fericiti sa fie la servici pe cat ma simt pe mine, asa ca nu-mi bat capul. Mormai un ‘neatza ! in barba, in timp ce-mi caut in geanta cartela de acces, cu ochii pe ceas. Toate astea de cativa ani, in fiecare dimineata, de luni pana vineri. E si intr-o zi, mormaitului meu in barba i se raspunde cu un buna dimineata larg in care se putea ghici cu mare usurinta un zambet la fel de larg. De cate ori dezbateam, cand tineam cursurile de comunicare telefonica, despre faptul ca zambetul se simte in voce, chiar fara sa vezi fata celui care ti-l adreseaza, credeam in asta si eram convingatoare, dar mai bine de atat nu putea fi probata asupra mea teoria respectiva, vreau sa zic mai bine decat in acel buna dimineata care m-a oprit. Am ridicat capul din buzunarul gentii si m-am uitat o fractiune de secunda discret peste umar, sa vad care mare director al comapniei, vecin aproape cu Dumnezeu, a intrat o data cu mine, muritoarea si primeste salutul acela. Nici urma de director, nimeni in afara de noi, eu si paznicul acela, ridicat in picioare si holul de marmura rasunand de zambetul lui care reusea sa inveseleasca si afisele cu sloganuri corporatiste.
O vreme, in inima mea de femeiusca in toata regula, am crezut ca omul ma place, in fond nu era batran, avea cam varsta mea, era rotunjor la fata, cu o burtica tocmai apetisanta pentru poftele mele si…neah….ptiu, piei ispita, mi-s muiere serioasa, cu barbat acasa. Dupa ce m-am ingrasat un numar de kilograme cu doua cifre si am constientizat ca nu mai sunt pustoaica atragatoare care invartea lumea, mai ales in ipostaza ei masculina, pe degete, ca omul nu are cum sa ma placa in sensul acela, mi-am dat seama (in sfarsit!!) ca zambetul barbatului de la receptie nu era numai pentru mine. Ulterior, l-am urmarit cu un strop de gelozie, marturisesc. Am descoperit ca era adresat tuturor, in egala masura, dar pe fata rotunda el nu se nastea niciodata acelasi, niciodata fortat, niciodata de circumstanta. Era un zambet adevarat si imi lumina toata ziua, inca de dimineata, de cand imi indreptam pantofii catre plantatie. De la o vreme incep sa ma gandesc ce urat este in zilele in care zambetul nu este pe tura, la serviciu.
Si tot de la o vreme, am ajuns sa imi pun intrebari existentiale: cat costa un zambet real, nealterat? Cred ca nimic, nu-i asa? Dar daca nu costa nimic, de ce nu il oferim mai des?
