Motto: Rugati-va sa nu va creasca aripi!
Inainte ca jocurile sa-mi ramana mici, tin minte precis, era vara.
Pana ajungeam sa joc, strangeam in pumn o piatra speciala. Piatra nadusea in mana mea de emotie ca si-ar putea rata traiectoria ras-calculata si atunci ar fi redevenit o piatra oarecare, ce face degeaba umbra pamantului, nu ar mai fi fost dusa in casa pe seara sau purtata cu sfintenie in buzunar.
– Haide, e randul tau acum!
Doamne, cat asteptasem randul asta… si e lucru stiut ca rabdarea e direct proportionala cu varsta. Pe a mea o consumasem toata-toata. Pasul avantat si fericit ma duce pana la marginea omului de asfalt cu care imi treceau, de cateva saptamani, dupa-amiezele galese de copilarie. In fiecare zi ii croiam straie noi de creta, decorate cu nasturi din cifre de-o schioapa si il calaream apoi dupa plac si reguli stricte. Abia seara, cand incepeau jocurile foamei si, printr-o coincidenta fericita, ne strigau mamele in casa pe toti, sotronul ramanea singur. Atunci il dezbracau mereu trecatorii gelosi pe bucuria noastra, luandu-l pe talpa ca sa-l duca in locuri numai de ei stiute sau il spala grabita cate-o ploaie.
Era prima lectie timida de viata: oamenii de asfalt traiesc numai o zi, dar pe atunci nici supararea nu dura mai mult.
Arunca piatra ca sa poti incepe. Ia-ti avant si sari apoi – pui de barza – arcuita intr-un picior. Nu calca pe linii. Sari inca o data si intoarce-te. Cand ai terminat rasufla fericirea larg si umple cu ea lumea. Si iar si iar, nu te opri, mai stai…mai stai, copilarie!
A trecut timpul si demult nu mai e vara. Sotronul mi-a ramas mic, hainele mamei nu-mi mai sunt largi si glasul ei nu ma mai cheama seara-n casa. Dar, mai cu seama am uitat sa ma mai joc. Sunt sigura ca am facut-o candva, dar a fost atat de demult incat cu greu mai reusesc sa-mi aduc urma de amintire in urzeala gandului de azi. Acum joc in filmul vietii mele, si culmea, nu am totdeauna rolul principal.
Nu mai zbor. Sunt sigura ca era o vreme cand aveam aripi; mai pipai si acum locul gol, unde ma dor cioturile si, desi nu am de ales, aleg totusi, paradoxal, durerea. Dar cred ca Dumnezeu a facut lumea corect, dand fiecarei varste ceea ce i se potriveste. Aripile te duc unde vrei cand esti usor. La maturitate…sunt riscante, am aflat de cateva ori la rand, asa ca de obicei nu ma rog sa imi creasca iar, pentru ca m-as transforma imediat intr-un Icar insetat de zbor si nu cred ca mai pot sa-ndur inevitabila cadere. Am lectia scrisa pe frunte, cate un cuvant in fiecare rid, calculat dupa inaltimea cerurilor din care m-am pravalit. Rugati-va sa nu va creasca aripi!
Tot cand eram copil imi placea, singura acasa, sa ma imbrac in hainele mamei si sa ma invart cu ele prin fata oglinzii. Fumam tigari lungi, din trup de creion, scoteam pe furis din vitrina pahare suple si le umpleam cu apa rece pe care o gandeam sampanie. A, si visam sa cresc. Repede, daca se poate. Si daca nu se poate…tot repede. Pentru ca aveam de cucerit lumi. Da, adevarata scoala de lupta locuieste de fapt in mintea unei fetite care imbraca hainele mamei si ii poarta tocurile cui, trecand, cu studiata indiferenta, prin fata oglinzii.
Acum soarta ne-a pacalit pe toate, inversand rolurile. Acum, femei fiind, ne dorim barbatul care sa vada nu doar femeia, mama si sotia, ci neaparat si copilul din noi; ne doare cand nu-l cauta, orbirii lui ii jertifim lacrimile noastre. Am uitat sa ne jucam si nu mai are cine sa ne-aduca-aminte.
Vreti sa redeveniti copii ? Eu nu vreau. Serios, nu am puterea de a o lua de la capat tocmai acum, cand am senzatia usuratoare ca am reusit sa deslusesc o parte din intrebari si unul sau doua raspunsuri. Nu reusesc sa ma desprind de anii mei din spate. Sunt tributara lor, oricat m-as suci. Nu vreau sa redevin copil, nici macar pentru sansa de a o lua de la capat Daca as reincepe cu mintea de atunci, nu as putea schimba nimic, iar daca as reincepe cu mintea de acum, numai copil n-as fi, stiind ca urmeaza sa vina viata peste mine si sa-mi azvarle jocuri crude: minciuna vinovata, banuiala, compromisul. Si nu stiu daca e mai rau sa invat sau sa nu invat sa le joc, pe cand ma invart, vrand-nevrand in hora, Ender trist, care trebuie sa isi priveasca drept in ochi deciziile zilnic, care ar vrea sa creada ca e o joaca si e de fapt Viata. Si am uneori momente in care imi vine sa ma opresc in loc si sa strig piua ! Sa strig cat de tare pot, numai sa se opreasca odata ritmul asta indracit care mi-a tocit, zi dupa zi, aripile.
Lumea ma intreaba de ce merg cu capul aplecat pe strada. Unii cred ca sunt invinsa, trista, resemnata. De fapt eu imi caut cu ochii pe asfalt sotronul…
Tema mi-a fost oferita de o editura de suflet, Nemira. Motto-ul l-am imprumutat smerit, de la Octavian Paler. Tristetea insa imi apartine integral.
SuperBlog 2013
