Mincinoasa

Ar fi trebuit sa imi dau seama ca Miruna are o problema cu doua saptamani in urma. O luasem de la gradinita si era mai tacuta ca in alte dati. Cand daduse cu ochii de mine in camaruta colorata, tivita cu poze mari din povestile cele mai iubite, unde era dulapiorul ei de eleva in grupa mijlocie, i se asternuse pe fata o expresie de usurare, in loc de obisnuita resemnare pe care o traduceam de obicei de luni pana vineri in limba oamenilor mari prin cuvintele: a, deja e ora cinci? Se adapatase extraordinar de bine la gradinita, era un copil prietenos, sociabil, parca se hranea cu prezenta celorlalti, capata energie si povestile despre micii ei prieteni ma intovaraseau pana acasa.

Stiam de exemplu de ziua in care micuta Vichi, isi ascunsese in buzunar branzica topita care nu ii placea, ca sa nu o certe educatoarea ca nu o mancase si apoi lumea se mira ca sortuletul ei se lipea de toate lucrurile si imprastia arome ciudate in jur, aflasem si despre micul David, care ascunsese capul unui soldatel de plastic intre franjurii covorului din camera de joaca si apoi se laudase tuturor copiilor ca il inghitise; l-au purtat parintii innebuniti de ingrijorare o saptamana pe la doctori cu examene radiologice, au asteptat si cautat cu infrigurare obiectul buclucas la iesire inca doua saptamani (timp in care e drept, sperau colateral sa castige la loto), pana cand, fara nici un motiv deosebit, baietelul marturisise adevarul. Miruna nu facea de-astea, nu avea nici macar un prieten imaginar, ca altii, ea se alimenta suficient cu prietenii cat se poate de reali cu care impartea jocuri si jucarii cat e ziua de lunga la gradinita de pe strada Iederei si cu desenele la care mesterea apoi acasa, seara, lungita pe covorul din sufragerie.

Cum spuneam, ar fi trebuit sa imi dau seama ca se intampla ceva cu doua saptamani in urma, dar nu am facut-o. In ziua aceea plouase si traficul era infernal, jumatate din soferii Bucurestiului injurau, cealalta jumatate fortau semafoare sau isi impingeau bolizii unul in altul, ca niste cocosi de bataie in care fiecare centimentru de teritoriu castigat marcheaza o mica victorie, in lupta cu timpul si spatiul carosabil.

Prinsi uneori in goana lumii mari, uitam ca si lumea mica isi poarta cu ea dramele de papusi, povestile care se cer explorate si intelese si tristeti care se vor alinate si ca acestea nu sunt mai putin importante decat ale noastre, cei maturi, chiar daca trec mai repede si nu lasa urme. Cum spuneam, nu am fost suficient de atenta.

Dar apoi, in ziua in care am adus-o insa acasa de la gradinita plangand de-a binelea, am simtit ca imi scoate cineva efectiv inima din piept si mi-o toaca bucatele marunte cu incetinitorul, asa de vie era durerea. Ca mama, sa iti vezi copilul plangand, sa stii ca ceva se rupe in inimoara lui mica, e comparabil cu un dezastru natural de proportii mondiale. Normal ca am investigat problema, sa vad ce declansase aceasta drama.

– Ma fac mincinoasa, marturisi ea, prin sirurile de cristale lichide care-i scaldau obrajorii de mar fraged.

– Cum te fac? intrebai, fara sa imi vina sa cred.

– Min-ci-noa-sa, imi silabisi ea hohotind. Sophie a inceput si toti ceilanti s-au luat dupa ea si de de de mine pentiu ca doamna ducatoae a jis ca la mincinosi le chieste nasul mae, ca la Piochio, ihiiiii… (Traducere:. rad de mine pentru ca doamna educatoare a zis ca la mincinosi le creste nasul ca la Pinochio – printre sughituri)

O cunosteam pe Sophie. Era progenitura razgaiata pana la cer a unui politician cu coloana vertebrala intortocheata care vorbea in fraze sforaitoare si goale de inteles si a unei fufe blonde cu pretentii de mare doamna care se indragostise de el imediat ce fusese ales deputat, il divortase si ii turnase un copil subit, ca garantie a stransului lor atasament. Iar acum, pentru ca vizitele cotidiene la mallurile din oras si la saloanele de infrumusetare erau mari consumatoare de timp, venea in fiecare zi (si mereu cu intarziere), ciocanind ascutit in asfalt cu varfurile tocurilor cui, sa isi lase garantia la gradinita.

– Dar de ce spune Sophie ca esti o micinoasa? am investigat in continuare, simtind ca ma enervez inca inainte de a auzi raspunsul.

– David mi-a spus azi ca sunt fiumoasa si eu i-am spus ca da, pentru ca mama imi da in fiecare dimineata sa beau suc de scoica. Si Sophie a auzit si a zis ca nu egzista si ca scoica nu are suc si ca sunt micinoasa.

O, gelozie, tu ai scornit mai multe razboaie decat cei mai mari regi ai lumii! Pe langa micile mele replici filosofice, eram preocupata sa vad si de unde pornise totusi povestea. Cunoscand-o pe Miruna, stiam ca sucul de scoica exista cu adevarat, intr-un fel sau altul, dar nu reuseam inca sa imi dau seama de unde il scosese. Am pornit sa analizez in minte toate cutiutele de suc sau lapte cu care intrase in contact fetita mea minunata, recunoscand ca de fiecare data ca asa o momeam sa bea, spunand : uite, cu asta o sa te faci mare si frumoasa.

Cu analiza respectiva insurubata in minte am ajuns acasa si, in timp ce ea desena, ca de obicei, lungita pe covorul din sufragerie, eu m-am dus sa fac o vizita de lucru pe teritoriile unde detineam autonomia. Adica bucataria, ca se apropia vremea cinei. Am bagat la cuptor o tava cu ceva macacios, cum stiam ca va spune obositul meu barbat imediat ce foamea il va aduce acasa si mecanic, l-am pus pe Hurom la treaba sa imi stoarca in liniste o portocala, am innobilat freshul proaspat cu putina vodka si exact dupa ce am luat prima inghititura din ceea ce citisem eu ca se numeste cocktail Screwdriver am inteles de ce unii barbati pretind ca bautura ii face mai inteligenti. Hurom…da, Hurom, pe numele lui de scena si dupa obiceiul meu de a-mi numi ca pe oameni aparatura din bucatarie dupa firma producatoare, nu putea fi altceva, el era scoica misterioasa!

Am desfacut din doua miscari aparatul responsabil de stoarcerea fructelor cu infrigurarea unui jucator inrait care desface cusaturile hainei pentru a cauta o moneda ratacita prin captuseala, l-am desfacut cum faceam de fiecare data cand voiam sa il curat dimineata, dupa micul dejun, dand la iveala maruntaiele lui de ultem (nu vorbesc limbi straine, stati linistiti, e vorba de un material de opt ori mai tare decat plasticul obisnuit): o sita si un ax melcat care aducea destul de mult cu o scoica.

Il cumparasem din ratiuni strict economice, Hurom stia sa stoarca mai multe varietati de fructe si legume decat colegii sai din breasla de storcatoare de fructe si, mai ales, extragea de sase ori mai multe vitamine si de pana la de doua ori mai mult suc. Pentru sotul meu, care era neincrezator apropo de o asemenea achizitie, avand in vedere ca pe el se baza bugetul familiei, am apelat la teoria suntem prea saraci ca sa cumparam ieftin. A functionat.

Acum diminetile noastre erau vesele. Hurom mormaia prietenos, cernand prin scoica din burtica suc de banane cu capsune sau portocale sau grapefruit si cate si mai cate, dupa cum era sezonul, dieta mea de slabire de saptamana aceea sau moftul dragalas al Mirunei, care a inteles cat sunt de bucuroasa sa o vad prietena cu fructele si legumele proaspete, deci imi canta in struna inventand combinatii inedite mereu.

In fiecare dimineata ii turnam sucul in paharul ei preferat cu Alba ca Zapada si i-l intindeam spunand: bea, sa ca te faci mare si frumoasa…si mai ales ca sa ai energie sa te joci toata ziua, adaug repede, ca sa nu creada cumva ca vreun colt al mintii mamei ei nu o vede deja ca pe o frumusete. Dar ea nu e specialista (inca) la despicat firul in patru, intelegea corect mesajul si bea cu pofta. Apoi eu spalam vasele, ea ma asista dondanind in limba ei de fetita de aproape patru ani, pana cand vedea ca ma sterg pe maini. In urmatorul minut o zbughea sa isi ia ghiozdanul minuscul pregatit pentru gradinita. Gradinita und,e iata, a dus povestea diminetilor noastre cu suc de scoica.

Am mai curatat o portocala si un morcov pe care Hurom le-a inghesuit in burtica lui constiincios eliminand un lichid vesel cu parfum de sanatate, pe care l-am dus artistei mele de pe covorul din sufragerie

– Uite-ti sucul de scoica, i-am spus ezitand….

– Mami, numai tu ma intelegi, mi-a tasnit Miruna in brate si tinand-o asa, cu obrajorul lipit de al meu, am simtit inca o data, a mia oara, cum aripi de inger imi flutura pe langa tample si ca sunt parte a unui miracol, pe care Dumnezeu, in marea lui darnicie, m-a crezut vrednica sa-l impart cu El de aproape patru ani de poveste.

In weekendul urmator, profitand de ziua de nastere a Mirunei, am invitat toti dracusorii din grupa mijlocie de la gradinita de pe strada Iederei, inclusiv pe David si pe Sophie (cu parintii aferenti) la o mica petrecere unde am reusit sa ii hranesc pe toti cu un tort delicios (ale carui marturii dulci si ciocolatii le-am gasit mai tarziu pe marginile canapelei din sufragerie) si sa ii momesc cu un suc de scoica proaspat, stors de Hurom, unul dintre cele mai bune storcatoare cu presare la rece si, in acelasi timp, motivul micii drame a fetitei mele. Drama al carui final, slava Domnului fericit, l-a marcat (culmea) chiar Sophie, care a rugat-o sonor pe doamna deputat sa ii cumpere si ei scoica de suc, fortand-o sa coboare de la inaltimea tocurilor cui, sa renunte la planurile privind geanta absolut sen-za-tio-na-la pe care o ochise in mall si sa imi ceara detalii despre respectivul magazin online de unde achizitionasem buclucasul obiect. Eram convinsa ca nu proprietatile sucului de fructe produs de Hurom si nici varietatea mare de legume pe care le poate stoarce, o vor determina pe diva sa il achizitioneaze pentru fiica-sa, ci faptul ca este produsul ultimei si celei mai revolutionare tehnologii in materie de storcatoare de fructe, presarea la rece sau Slow Squeezing System. Madam cu pricina era genul care voia sa detina tot ce e mai nou, din placerea de a arata apoi si a se lauda prietenelor mai putin norocoase. Am tacut totusi, in ciuda convingerilor mele usor intepatoare, pentru ca rezultatul urma sa fie ca inca o fetita va creste mare si frumosa si isi va lua portia de vitamine zilnica, chiar daca o va face datorita snobismului mamei ei. Si pentru mine era suficient.

Copiii au plecat si Miruna a adormit pe canapea, in bratele mele, in timp ce ne uitam amandoua la desene animate. Ii respir aerul dulce si ma simt o mama norocoasa.

Prinsi uneori in goana lumii mari, uitam ca si lumea mica isi poarta cu ea dramele de papusi, povestile care se cer explorate si intelese si tristeti care se vor alinate si ca acestea nu sunt mai putin importante decat ale noastre, cei maturi, chiar daca trec mai repede si nu lasa urme. Decat, uneori, in portofelul parintilor.