Cu cateva seri in urma m-am intalnit cu un barbat cu care incep sa cred ca as putea sa leg mai mult decat o simpla prietenie.
Stiu, nu sunt inca vindecata dupa fosta relatie, inima mea inca plange in nepermis de multe momente, dar in seara aceea nu numai ca nu a plans, ci a batut ca nebuna. Incercam sa ma port normal, sa vorbesc cu el ca o prietena….si asa as vrea sa inceapa apropierea intre noi, ca intre doi prieteni, dar…ma simt pe teren nesigur, m-am pomenit dorindu-mi sa ma placa, m-am simtit rusinata de kilogramele mele si de tristetea mea si de posibilitatea ca eu sa nu pot oferi acestui om, trist si el ca si mine, atat cat merita.
E un barbat “normal, linistit si mediocru”, cum s-a descris singur (nu, dragul meu, eu nu cred ca tu esti mediocru!) si m-am trezit ascultandu-l si uitandu-ma la chipul lui obosit si nebarbierit si prin asta ciudat de atragator si mi-am dorit sa imi ating obrazul de obrazul lui aspru si mi-am spus in sinea mea mai intai si i-am spus apoi si lui ca imi plac barbatii normali si linistiti si mediocri.
Si mi-am dorit cu disperare, pentru prima oara dupa atata timp, mi-am dorit nu sa fiu frumoasa si slaba, ci sa fiu mai buna decat sunt, sa fiu mai buna ca sa merit alaturi de el o noua sansa.
