Cand aveam vreo 10-12 ani, jocul meu preferat de copil sarac era ca seara, inainte de culcare, sa imi imaginez ce as face daca as avea, ca prin farmec, o suma de bani imensa.
Primul pas era sa golesc in minte casa noastra de tot ce era in ea, sa o zugravesc si sa o remobilez modern. In proaspat-adusele dulapuri (de notiunea de dressing nu aveam sa aud decat peste vreo 10 ani, deci nu puteam sa o folosesc pe atunci) indesam rochite si bluze si pantofi, cel putin cate un articol din fiecare culoare a curcubeului, ursi mari de plus care stateau direct jos, pe covoarele moi si in fiecare camera cate o oglinda in care sa-mi rasfrang belsugul. Tatii ii umpleam o debara cu undite stralucitoare si toate cartile scrise vreodata de Sven Hassel si James Clavell, iar mamei ii utilam complet bucataria.
Inainte de a spune ca eram nedreapta sa il trimit pe tata pescuit, in timp ce pe mama o lasam la cratita, trebuie sa stiti, draga cititorule, ca acesteia din urma ii aduceam cu gandul tot felul de aparate miraculoase, care nu doar ii incantau ochii, dar si faceau, vrajitoreste, treaba in locul ei. Frigiderul nu mai huruia ca un avion gata de decolare, aragazul pornea singur numai cand apucai sa gandesti ca vei avea nevoie sa gatesti, cuptorul rumenea uniform, ascultator, chiar si in lipsa caramizilor plasate strategic in burta emilata, vasele murdare intrau intr-un sertar secret si ieseau de acolo curate, totul era parfumat, nu mai striga nimeni: “inchide usa la bucatarie ca intra in casa mirosul de chiftele” si nici mie nu imi mai reprosa colegul de banca: “iti miroase parul a ciorba, unde-ai stat sa iti faci lectiile? ”
Numai de sarbatori uitam de visul asta. Atunci, impodobita in strai de sarbatoare, casa nu-mi mai parea urata, iar bucataria era vatra sacra a unui miracol care rivaliza serios in sufletul meu de copil cu acela al Nasterii sau, dupa caz, al Invierii Domnului: cozonacii. Nici una dintre retele traditionale nu indraznea sa le faca vreo secunda concurenta, ei erau regii incoronati ai sarbatorilor mele de odinioara. Nici atunci nu lasa nimeni usa bucatariei deschise, pentru ca mama ar fi fost in stare sa renege orice membru al familiei a carui interventie nefericita ar fi dus la oprirea din falnic avant de crestere coca dulce framantata cu ravna. Si totusi, imediat ce ii baga la cuptor, mirosul se strecura perfid pe sub usa, pe langa tocuri si ma innebunea de placere. Simteam atunci ca viata se poate opri acolo: vazusem totul, simtisem totul, orice ar fi urmat, tot nu putea egala mangaierea pe care ravnitul cozonac o trimitea parca tuturor simturilor mele.
Timpul a trecut si tot ceea ce facea din bucatarie pastratoarea minune a gustului copilariei, acum a devenit esenta pura de tehnologie. Exista azi frigidere care torc soptit si te fac sa te gandesti la zbor, dar nu auzindu-i zgomotul similar unui avion in decolare, ca odinioara, ci gustand bunatatile ascunse in pantecul sau rece. Masina de spalat vase e ascunsa discret intr-un dulap, plita e parte a blatului de bucatarie, dintre cele incorporabile, iar cuptorul porneste, e drept, nu la puterea gandului cum as fi sperat eu, dar foarte aproape de asta: la comanda. Viata nu mi-a oferit suma aceea de bani indecent de mare, in schimb cu rate avantajoase, cu vacante doar visate, nu si petrecute, intr-un cuvant – cu economie si in plus cu putere de munca impartita la doi, am devenit regina unui adevarat regat responsabil cu alintul papilelor gustative.
Cozonacii pufosi, rumeni, bogati in nuca sau cacao, cozonaci care miros a familie stransa in jurul bradului sau a “Hristos a inviat“, dulci ca zambetul mamei pe vremea cand eram fetita si ma invelea seara la culcare, aburinzi ca fruntea iubitului meu cand m-a luat pentru prima oara de mana, cozonacii care rivalizau fara efort cu marile miracole ale lumii m-au convins ca, atunci cand aleg, trebuie sa aleg ce e mai bun in bucatarie.
Am ales, asadar, o combina frigorifica ultra practica Hotpoint Ariston, cu doua sertare in partea de jos, extrem de comod de utilizat si de placuta privirii.
– Esti atat de …femeie, imi spunea jumatatea mea draga, razand, pe cand ii atrageam atentia ce silueta frumoasa are mandra noastra combina neagra.
– Nu spui tu ca eu sunt stapana in bucatarie? Trebuie sa imi aleg supusii dupa placul eu. nu? In plus, nu gasesti la tot pasul asa ceva: si frumos, si performant si avantajos la pret. Asemenea oferte nu apar chiar la tot pasul, ii replicam eu si il sarutam, in timp ce alegeam si o masina de spalat vase, daca tot il prinsesem in toane bune.
Si asa am cumparat tot ce ne trebuie in bucatarie, dar, marturisesc, dintre toate, cel mai drag imi e tot cuptorul, fabrica de cozonaci, masina nascuta sa produca, din sarutarea sa fierbinte, gustul copilariei mele, sa ma proiecteze de la atunci la acum, pret de o coacere.
Functiile lui il fac unul dintre cele mai performante cuptoare incorporabile, iar mie imi permit sa fiu si traditionala si moderna, ma ajuta si cand gatesc relaxat si cand prepar ceva in graba. Tot de un singur buton apasat ferm e nevoie, nu de mai mult! Dupa cozonaci am experimentat pasca si Invierea a capatat gust dulce de branza de vaci cu stafide si impletitura rumena in tava rotunda. Si inca experimentez sau mai curand imi amintesc…o, mama draga, nici nu stiam ca am invatata atatea de la tine in timp ce imi faceam lectiile pe masa mica din bucatarie!
Cand am devenit la randul meu mama, am inteles ca pentru a ma ridica la inaltimea gustului copilariei de odinioara, trebuia sa aleg corect gustul tehnologiei de azi. Iar dupa ce l-am ales, nu m-am mai saturat de el.
– Mama, ce inseamna aa… a-ris-to-cat?
– Inseamna… auzi, dar de unde ti-a venit tie cuvantul asta? O fluturare rasfatata din gene care inseamna: “dar nu e evident?” imi arata DVD-ul cu Pisicile Aristocrate.
Si imediat apoi:
– Mama, ce legatura au pisicile aristocate cu cuptorul tau?
De data asta fluturarea din gene era in directia unei sigle pentru care as fi recunoscut-o dintr-o mie.
Trecem prin viata pastrand, neindoielnic, nostalgia copilariei. Eu am regretat cozonacii copilariei asa cum regretam toate lucrurile care ne intovaraseau candva, intr-o lume si o varsta a ne-indoielii si a jocului fara frontiere. Si i-am facut si eu si i-am framantat, dar nu cu ravna, ci cu disperarea celui care cauta in molatica incolacire a aluatului un paradis pierdut pe care il mai poti doar intrezari, nu si atinge.
Cand puiul meu mi-a spus: “cozonacul asta miroase a tine, mama”, am stiut ca i-am daruit parfumul care il va purta prin viata si il va face sa-si gaseasca, pana la urma un rost. Am stiut ca mi-este dat, fie sa regasesc in ochii lui stralucitori paradisul pierdut, fie sa il pot prin el reinventa.
Am inteles ca suntem sortiti sa recuperam, prin investitiile noastre, de la copii si pana la aparatura care ne utileaza bucataria, paradisuri crezute pierdute. Iar tehnologia are, printre altele, si rolul asta minunat si paradoxal: sa aduca prin nou, vechiul acela drag mai aproape.
