Ceasul meu biologic face tic tac din ce in ce mai tare, asta stiti deja, ca v-am tot spus-o, ba chiar, pentru ca la capitolul imaginatie si visare stau bine de tot, am scris si o scrisoare fiicei mele nenascute. De vreun an tic tacul e cel mai puternic zgomot pe care il aud in urechi. E cel mai dulce vis care imi umple noptile. Imi doresc un copil, mai ales cand il vad pe
Mr SF cum se uita cu ochii plini de lumina la nepoteii nostri si ar fi in stare sa renunte la mancare si la somn numai ca sa le stea in preajma. Imi spun ca e cazul, am gasit un barbat care pare ca va fi un tata si un sot bun, am gasit in mine maturitatea de a renunta la mine (persoana pe care, recunosc, am pus-o pe primul plan o gramada de ani) pentru binele altcuiva, am abandonat o meserie frumoasa, superba, care ma punea insa pe drumuri 3 saptamani pe luna in favoarea uneia monotone si neatragatoare care insa ma lasa sa dorm, noapte de noapte, in patul meu. Colac peste toate pupezele, am implinit 35 de ani.
Ma straduiesc sa invat sa produc reduceri, sa caut promotii, fac economii, invat si spun si la altii cum sa faci singur diverse lucruri, ca sa rezulte, din nou, economie. Pe urma vine cea de-a doua jumatate a lunii in care mereu raman fara bani si ma intreb cum si cu ce o sa cumpar eu pampers si lapte si cate si mai cate pe are nu pot momentan decat sa mi le imaginez si stiu ca realitatea va bate la fund orice incercare de imaginatie. Imi spun ca un copil dorit merita toate sacrificiile din lume, dar stiu deja ca numai daca se intampla o minune am sa pot oferi copilului asta macar strictul necesar. Imi spun ca pe mine mama m-a crescut cu greu, cu lipsuri si uite ca am iesit om ca lumea ( sunt plina de mine, ce vreti?) si ca daca ea putea, pot si eu. Dar parca atunci cand am fost eu copil lucrurile erau mai simple.
Si ma bag in pat seara langa barbatul meu si visez la nume de fete si baieti si adorm intrebandu-ma in continuare daca fac bine ca imi doresc sa aduc pe lume un pui de om intr-o lume rea, daca e acceptabil nivelul modest, mai mult decat modest in care o sa il cresc, daca nu cumva o sa regret si o sa consider apoi ca l-am adus pe lume ca sa il chinui cu lipsurile, care vor fi, stiu bine.
Observati ca nu imi pun problema decat la modul material. Pentru ca altfel, da, am ce oferi: am un locsor unde sa-i fac o camaruta numai a lui, am liniste, am un om bun. Va invata echilibrul odata cu primii pasi, va sti cum arata dragostea odata cu primul zambet. Din acelea ma laud ca am. Poate ca asta e esentialul. Oare este?
Umblu pe bloguri pe la oameni dragi si va citesc si va invidiez in sinea mea vazand cum povestiti de copiii vostri si iar aud tic tac ceasul acela…si tot ma intreb: e bine sa vrei sa aduci pe lume un pui de om in conditiile astea? Cred ca nici macar nu e complet realist sa va rog sa imi raspundeti, nu vad posibil ca vreo mamica sa vina sa imi spuna: nu, nu merita, nu e bine, pentru simplul fapt ca postura asta te impiedica sa mai poti spune, obiectiv, daca ai face la fel luand-o de la capat. Sau nu?
Va adresez totusi intrebarea voua, nu pentru trafic, nu ca sa smulg comentarii…pur si simplu pentru ca nu stiu. Imi doresc si nu stiu daca fac bine ca imi doresc.
