Date Stories & Late Stories

Aventura mea cu Tinder a inceput cu ceva vreme in urma, dar it ain’t over till the fat lady sings si doamna din mine mai are mult pana la cantat, ca nu iti ies notele nici de-ale naibii cand esti plina de muci si iei pastile ca sa poti dormi. Cam asa e faza in care ma aflu si vreau sa fac un scurt disclaimer in clipa asta, de dragul sanatatii mintale a celor care se vor fi ratacit pe-aici: daca va imaginati ca dau sfaturi, va inselati. Nu dau nimanui nimic, doar scriu pentru ca asta stiu eu sa fac in loc sa pup ca sa treaca: haz de necaz, mai ales in situatia data in care eu insami sunt necazul.

Despre prima interactiune cu Tinder v-am povestit si sper ca dupa ce termin toate episoadele, aflandu-mi parerea sa o nu o ia personal site-ul asta pe care internetul il numeste unul dintre cele mai populare si in legatura cu care cateva prietene ma incurajeaza spunand ca stiu X cupluri formate acolo, pe bune, fata!

A doua interactiune a fost si mai proasta si aici o sa generalizez putin ca sa intelegeti ideea; ii stiti pe aia care isi cumpara un electrocasnic ceva, se apuca sa il foloseasca asa cum cred ei ca trebuie, fara sa citeasca niciun rand din manualul de utilizare si apoi se plang ca nu merge, ca nu e bine facut? Fix asa si eu. Ma gandeam: ce sa citesc eu despre regulile de folosire, da-l dracu, ca e un site de dating, nu un script in php, cat de greu sa fie sa te prinzi? Uite ca este, ca dupa ce am navigat printre “candidati” vreo doua zile, am reusit sa  elimin definitiv cateva profiluri oarecum interesante, crezand ca mai pot reveni la ele mai tarziu si sa dau like la alte cateva fara vreo intentie explicita de vreo actiune. Doar voiam sa mi le pun cumva deoparte. Minunat, doar ca nu se poate pune deoparte un profil sa il revezi mai tarziu, poti sa dai maxim un refresh in browser, sperand sa iti mai revina in fata ulterior respectivul, cand o sa fii tu mai cu chef de analiza pe text/fotografie. Ca target de populatie e clar facut mai curand pentru 20+ decat pentru 40+ daca ma intrebati pe mine, ani, nu centimetri, ca nu te mai arunci cu like-uri in eter la fel de la o varsta incolo, simti nevoia sa analizezi mai indelung, lucru la care, cum sa zic cu tact: tinder se dovedeste de kkt, ca nu prea se poate analiza, trebuie sa dai like/unlike ca sa mergi mai departe la urmatorul profil. Daca mergi pe like, comportamentul aplicatiei e asa: initial nu se intampla nimic, dar cand+daca si respectivul de la capatul celalalt al internetului zice tot asa, ca te place, se cheama ca ati creat o compatibilitate si sunteti anuntati oficial ca puteti initia o conversatie, ceea ce vreo doi  dintre like-uitii mei s-au si grabit sa o faca.

Arunc si eu cateva scuze in eter cu aceasta ocazie, nu au gresit cu nimic saracii ca am disparut ca magaru’ in ceata, pentru ca ceea ce urmeaza are legatura strict cu haosul din capul meu: cand am vazut ca oamenii vor sa intre in vorba si imi trimit mesaje (politicoase, de altfel), m-a cuprins o afurisita de panica, de parca eram dezbracata in fata lor. Ba nu, gresesc, mult mai rau, ca dezbracata ma descurc sa reactionez cu personaje masculine, ca intra in actiune mecanismele alea, stiti voi, v-am povestit la articolul cu pitbulli si unicorni. Sa revin la deplorabila care am fost: tamplele mi s-au inundat de sange fierbinte, am inceput sa plang isteric si m-am potolit abia dupa ce mi-am sters profilul de tot. Cateva ore si un xanax distanta stateam si ma intrebam lucrul cel mai legitim din lume, cu care de fapt ar fi trebuit sa incep de cand mi-am facut cont pe aplicatia sus numita: daca reactionez in halul asta, pana la urma ce naiba caut eu acolo si de ce? Adica, seriously, tampita pamantului…nu te-ai dus sa cauti dating pe un site de dating?

Poate ca da, poate ca la un moment dat ajung si la dating, dar daca o sa vina si pentru mine din nou momentul ala (si trebuie sa cred ca poate sa vina candva), stiu despre asta doar ca e departe. Momentan nu parteneri caut pe tinder, ci speranta. Sa ma explic. Nu imi pot imagina in momentul asta ca as putea sa schimb politeturi cu un strain, nu imi pot imagina ca as fi pentru cineva, oricine, o companie buna in vreun fel, sunt incapabila pana si de simpla intentie constienta, daramite de realizarea de a ma deschide in fata altuia, unui barbat. Inca fac exercitii de sinceritate si autenticitate cu mine insami si nu imi iese complet mereu, nu o sa mint, am incercat sa o fac si sa fiu si sa spun si unui tip asa, pe jumatate din greseala, pe jumatate de exercitiu de new me, de drag tare de el si mai ales pentru ca s-a bagat singur in gura lupului cu o replica care m-a incitat, dar cum singurul feedback pe care l-am primit ulterior de la el a fost sa se poarte ca si cum nu as fi spus nimic, inca stau sa ma gandesc daca s-a dovedit o idee buna pentru vreunul dintre noi excesul nesolicitat de intimitate si sinceritate si daca new me asta chiar ar trebui lasata sa preia microfonul in spectacolul care e viata mea. Teoriile spun ca nu trebuie sa te temi sa fii autentic si vulnerabil, realitatea si obisnuintele te plesnesc peste bot cand incerci sa o pui in practica si inca nu imi dau seama daca e cazul sa incetez (desi abia am inceput) sau sa perspeverez, ca o sa  simta si ok candva pana la urma. Mai ma gandesc, zise ea copilareste…

Nu sunt intr-un impas de fapt: stiu ca nu am ce sa caut pe Tinder, stiu ca mai am de mers drum lung pana cand voi fi pregatita sa o iau de la capat. Si atunci, ce caut acolo? Cum spuneam, speranta. Speranta ca mai sunt oameni de sex opus, nu intregi la minte, ci in reparatii macar si astia sa comita coincidenta sa caute tot ce caut eu. Pentru ca vedeti voi, nu stiu ce fac pe tinder, dar stiu ce caut pentru restul vietii mele: conexiune. Exact asa, ca nu am alt cuvant sa definesc mai exact de atat. Caut o minte care sa ma intrige, caut o chimie cu ea, o chimie care sa plece din cap, nu din corp si toate astea sa vina la pachet cu un ambalaj de o varsta apropiata (adica sa bata spre juma de veac, asa) si cu o lipsa de obligatii (a se citi neveste legitime si copii asociati) care sa ne permita sa petrecem ceva timp impreuna poate ne place din ce in ce mai mult ce aflam unul in altul. Am intalnit o minte din asta, am gasit si lipsa de obligatii, am gasit si corpuri in grafice, dar fiecare in persoane diferite, ghinion. Deci, ma rog, teoretic exista, in practica dracu stie. Pe de o parte ma gandesc ca daca mai astept fluturi in stomac la aproape 50 de ani, o sa ies la pensie cu insectarul gol, pe de alta parte…conexiunea chiar este un cocon care poate naste fluturi.

O sa spuneti ca nu are cum sa vina chimia asta pe internet, ce vreau eu doar face to face se poate descoperi si aveti dreptate. Dar caut pe Tinder ceva care sa imi alimenteze cumva firul asta microscopic de speranta: ca o sa mai vreau si o sa mai pot si cand s-o intampla asta, o sa am si cu cine. Mi-as dori sa gasesc un chip si o descriere si sa trec mai departe si apoi sa ma trezesc ca imi doresc sa le vad din nou: o pereche de ochi tristi care au vazut prea multe sau calzi, pentru ca nu s-au racit vazand, niste riduri care spun ele ceva si vrei sa stii ce spun, un zambet care iti inspira o familiaritate bizara, o postura care sa te faca sa inclini capul a aprobare, o nebunie care sa semene cumva cu a ta, o fraza care sa te faca sa vrei sa incerci sa auzi ce mai are de zis. Ca dupa aia bei o cafea si se poate dovedi totul a nu fi nimic din ce parea, asta e altceva.

Nici macar nu stiu daca voi fi in stare sa ajung la cafeaua aia, presupunand ca voi avea cu cine. Pana una alta, dupa ce mi-a trecut panica, evident ca mi-am refacut contul pe Tinder si cateva saptamani/sute de profiluri analizate mai tarziu am reusit urmatoarele: sa inteleg de ce mi-au placut doi tipi (ca emanau cald si siguranta) si de ce un al treilea m-a atras teribil de la prima fotografie (era ceva cu el care il dadea aer de unicorn sub acoperire, stiu, cel mai gresit motiv din lume) si in rest sa elimin pe diverse criterii cam pe toti ceilalti de pe o plaja de varsta de circa 10 ani si 10 kilometri distanta. Zici ca sunt vreo diva, dar de fapt sunt doar clientul ala care, intrebat de vanzatoarea din magazin ce vrea, spune: doar ma uit…

Hai sa va spun cate ceva despre criteriile si excluderile mele, asa, de dragul analizei, poate citeste cineva care e interesat sa se mai apropie un pas de raspunsul la eterna intrebare: ce vor femeile?

Am scos din schema:

• Nefumatorii sau fumatorii de ocazie/socializare, ca eu sunt fumatoare activa, nicio sansa sa ma las si vreau sa fiu inteleasa, nu tolerata.
• Pe cei care nu beau. Sunt nedreapta, stiu, dar efectiv imi e greu sa inteleg obiceiul cu nebautul. E la mine in cap buba, recunosc, pur si simplu imi e teama ca la omul respectiv asta e cea mai mica din ciudateniile din pachet. Probabil ca daca as afla dupa ce l-as cunoaste cat de cat nu ar mai fi o problema, dar la inceput, actioneaza ca un filtru. Nu ca trag catre betivi, dimpotriva, dar daca voi ajunge sa imi deschid inima mai usor mi-ar veni la un pahar de vorba decat pe uscat si ar fi aiurea sa fiu singura cu paharul in fata. Stiu, sunt oameni care te pot imbata cu simpla prezenta, se pricep sa fie lampa pentru bietul fluture de noapte, dar sa ajungi la conexiunea aia cu cineva si sa fie si reciproc… e atat de rar incat stiu daca imi mai este dat mie sa traiesc.
• Pe cei fara studii superioare. Cu carti citite. Cu analize facute si nu la policlinica. Cum spuneam, caut o minte care sa ma imbete, nu zic ca scoala garanteaza, dar macar mai ajuta.
• Pe cei cu poze dezbracati. Trecutul meu va spune chiar si de aici, din tot ce am scris vreodata, ca nu sunt vreo timida, dimpotriva, dar de data asta imi doresc nu sa bifez, ci sa simt. Vreau sa descopar atingerile care conteaza, ca nu mai stiu care sunt. Nu vreau sa vad inainte de a vedea. Nu vreau sa vad cu ochii. 
• Pe cei care pun aluzii sexuale in profil, chiar si dragute, chiar si subtile. Din fix acelasi motiv de mai devreme. Vreau sa descopar. Lent. Atat de lent incat sa ma omoare asteptarea. Poate se va dovedi pana la urma ca eu am fost pentru urmatorul doar un numar, dar nu vreau ca el sa fie pentru mine astfel. No more. 
• Pe cei prea frumosi, prea plini de pachetele de muschi, prea cu ochelari de aviator. Aici sunt nedreapta din nou, lasa ca sigur au aia noroc pe alta parte, eu caut un ceva care nu are legatura cu frumusetea. Ma atrag mai tare cei tristi, cei incercanati, cei care nu se spun tuturor.
• Pe cei care nu dau un minim de informatii la profil. O fotografie, ca esti acolo si asumat. Cateva informatii, mai ales cele care la mine conteaza ca eliminatorii. E un joc al alegerii, da-mi motive sa aleg sa te vreau.
• Pe cei care declara ca urasc minciuna sau ca nu vor pe cineva cu traume. Bro, toti uram minciuna, pe ce lume traiesti? Zi si tu ceva nou, ca murim de plictiseala aici. A, nu vrei traume?  Surpriza, toti avem traume, unii doar nu le recunosc. Been there.
• Pe cei care au la poze doar selfie facut cu telefonul in oglinda. Daca nu ai macar un prieten, un coleg de munca care sa iti faca niste poze, atunci e nasol, ca adevarul este ca am nevoie si de un  partener, dar si de prieteni, de socializare. Nu des. Daca esti ce trebuie, o sa imi fie in general ok sa vorbim sau sa tacem impreuna. Dar din cand in cand am nevoie si de lume si as vrea ca si tu sa simti la fel. Suntem animale sociale totusi.
• Pe cei care au poze pe la manastiri sau au pus icoane pe birou si fix acolo s-au  fotografiat. Imi pare rau, eu fac sex si in post, injur indiferent de anotimp si cand aveam toata viata inainte nu m-a deranjat prea tare ca iubitii mei aveau neveste.
• Pe cei care isi cresc singuri copiii sau, chiar fara custodie exclusiva, au copiii mici. Tot respectul pentru taticii singuri, dar eu nu ma pot baga in asta, stiu ce inseamna sa fii un om mic al carui parinte are un partener, mereu altul si nu pot sa ma uit in ochii copilului ala, pentru ca exact copilul ala am fost eu.
• Pe cei prea sportivi. Doi oameni trebuie sa impartaseasca lucruri si eu nu stiu nici sa schiez, nici sa merg cu bicicleta si nici nu ma omor dupa sala, dupa alergat sau urcat pe munte. De ce sa nu aiba fiecare sansa de a-si gasi lenesul/ sportivul potrivit?
• Motocliclistii. E o prostie poate, cu 15 ani in urma m-as fi omorat dupa asa ceva. Acum supremul val de adrenalina pe care mi-l pot dori ar fi sa simt ca ma curentez cand il ating cu mana pe umar. Stiu ca se poate, ca mi s-a intamplat si nu chiar demult. Daca bifam asta, dupa aia putem face si bungee jumping impreuna, nu zic nu, ca adrenalina vine de la sine, daca mai e cazul. Dar motoclicleta la profil e doar ca sa atragi amatoarele de baieti rai.
• Pe cei care vorbesc alta limba nativ. Asta am mai zis-o, eu nici in romana nu reusesc sa am o comunicare satisfacatoare cu prea multi, sa merg spre o limba straina ar fi culmea disperarii sau a optimismului, nu e cazul de niciuna, cel putin nu inca.

In concluzie, am sa recunosc ca imi place sa ma dau pe Tinder pentru iluzia asta pe care mi-o ofera: ca am o alegere, dar nu mi-o exercit, ceea ce e preferabil decat sa nu ai de ales deloc. Si imi mai place pentru ca ma pune fata in fata in fiecare seara cu shortcuturile mele trecute, stau cu degetul pe mouse ca pe un tragaci si depasesc in fiecare seara nevoia de a ma duce catre ele. La un moment dat toate caile astea neuronale se vor rescrie si mie nu o sa imi mai fie atat de teama tot timpul, tot timpul….