Avea pe cap un basc albastru, cum citisem eu ca trebuie (obligatoriu) sa poarte pictorii si pasul repezit al omului care se grabeste undeva. Murmura in barba cuvinte doar de el intelese, in ritm de binecuvantare si blestem laolalta, pe frunte i se desenau brazde de pamant reavan, iar in ochi ii dansau zborururi de cocori tineri. Incercam sa-mi potrivesc pasii dupa ai lui, sa le prind cadenta, in timp ce imi repetam in minte intrebarea si ma rugam sa-mi raspunda.
Brusc, s-a aplecat sa culeaga de jos, fara sa se uite, o piatra de care piciorul i se lovise dureros cu o clipa in urma. Pot sa jur ca in secunda in care mana i-a atins pamantul, piatra s-a miscat, intinzandu-se catre el, saruntandu-i pielea cu smerenie si rugandu-se sa fie aleasa. Iar omul nu poate niciodata sa reziste in momentul in care aude o assemnea ruga. Atingandu-i carnea, piatra a inceput sa se transforme fluid, netezindu-si ascutisurile, sa se curbeze, imaginand relieful tare a unei coapse, arcuitul calculat al unui pantec, incordarea unui muschi, fermitatea unei talpi.
Terminase cu piatra si a ridicat ochii spre cer. Privirea lui a sters sarmele de telegraf pe care le-a intalnit in cale si a urcat inalt, la locul unde pana si gandurile au nevoie de aripi ca sa ajunga si nici macar ingerii nu se uita in jos de teama sa nu ameteasca. Acolo a inceput sa amestece culori pe podul palmei si am inteles care era rostul bascului albastru pe care-l zarisem la inceput. A topit mai intai ceva din vapaia soarelui, smulgandu-i o parte din raze. Cu varful lor subtire si ascutit a intepat in cateva locuri pantecul rotund al unor nori, pana cand i-a vazut ca-ncep sa se intinda destramati, de-o parte si de alta a zilei. Despuiat de vesmintele aurite, soarele s-a imbujorat de rusine si a prins a-si ascunde goliciunea trupului dupa capatul pamantului si pe masura ce cobora, tot intindea mana sa culeaga zdrente razlete si lungi de nori, sperand sa intre la culcare acoperit macar cu ele. Omul a mai luat apoi o mana de ciori cu plisc marunt si repede pe care le-a semanat in vazduh aproape pe toate. Una a ramas in coltul din dreapta jos al tabloului, inchipuind cu trupul subtire si negru o semnatura. Ultima s-a asezat rugatoare pe umarul sau. Pe asta o stiu de mult, a ramas orfana de mica si de atunci tot imi da tarcoale, asteptand sa-i vina vremea s-o pun in poveste, mi-a soptit zambind in barba; a luat cioara de pe umar si scotand din buzunarul hainei un caiet cu coperta groasa, i-a faramitat trupul negru ca pe-o foita de tigara, imbracand paginile goale cu slove smolite. Intre ele era si raspunsul la intrebarea mea.
A mai facut si alte minuni, mergand pe drum. In jur lumea reactiona diferit: unii se opreau sa-l admire, altii il depaseau indiferenti. Multi veneau din cine stie ce colt de univers sa-l atinga, sa-l asculte. Cativa au incercat sa-l imite, dar cei mai multi, intre care ma numar, s-au multumit sa isi plece fruntea smerit respirand parfumul de minune al trecerii lui. De-atunci am incercat sa povestesc despre el de mai multe ori, pana cand cuvintele mi s-au tocit. Am incercat sa le ascut pentru voi astazi, amintindu-mi zumzetul clasei de liceu in mijlocul careia eu, dirijor fara bagheta, povesteam cu ochi aprinsi despre slova de foc si slova faurita si elevii mei nu intelegeau aproape niciodata de ce ramaneam la lectia asta mai mult decat prevedea programa scolara. Si nici de ce nu ma hotaram sa aleg odata una dintre variante. Cei care intelegeau totusi sunt acum la catedra in locul meu, dar nu pot baga mana in foc ca le-am facut un bine.
Sunt oameni care vad in jurul lor numai lucruri si sunt oameni care vad poezia din lucruri, vad sufletul care palpita intr-o culoare, o panza, intr-o foaie alba sau o bucata de lut, intr-o piatra. Sa scoti la iveala aceasta poezie e ca si cum ai incerca sa scoti apa din fantana cu o bucata de franghie prea scurta. Te apleci pe margine cat poti de mult, racoarea iti mangaie fata si te imbie, intinzi mana, cade franghia cu galeata la capat pana aproape de luciul apei, te apleci si mai mult nerabdator, pana simti ca reusesti, ca se umple ciutura. O ridici si bei cu nesat, e dulce, nu e doar apa, e mai mult decat apa, e ratiunea ta de a fi, de a trece, de a respira. Pe masura ce iti adapi setea intelegi ca acolo de unde vine ea, izvorul nu va seca. Dar trebuie sa te apleci, mai mult si mai mult. Trebuie sa-ti duci viata cautand dincolo de margine, mereu dincolo, pentru ca numai asa iti va fi neostoit sete de miracol.
De fantana asta mi-a amintit Bianca, careia ma grabesc sa ii multumesc, iar raspunsul meu de mai sus este pentru ea.
Discover more from Sexul Slab
Subscribe to get the latest posts sent to your email.
