Home Love & Sex De la agonie la extaz in toate sensurile

De la agonie la extaz in toate sensurile

Nu stiu ce m-a apucat azi, dar intentionez sa descriu o zi din viata mea. Ca sa fie clar celor care asteapta literatura. Ca nu e.  Plec de acasa spre serviciu. In dum, trec mai intai pe langa niste terase. Ciulesc nasul….miroase a lemn ars…nu la modul deranjant, miroase a lemn de munte, a foc de tabara, a vacanta si a chef de duca. Miroase a suflet gol golut, pus fata in fata cu lucrurile care conteaza. Visez si…ma impiedic, bineinteles, de atata vis. Ma revolt toata, chiar mai tare decat am facut-o cand a sunat ceasul azi dimineata, obligandu-ma sa ma ridic din pat si sa bajbai dupa cafea. Apoi eu si revolta mea trecem mai departe.

Drumul ma duce apoi pe langa piata. Targovetele imi intind legaturi de stevie si de leustean. Ma apuca doua chestii: una, sa le strig exact sub nasul ars de soare ” ce mama ma-sii sa fac eu cu leusteanul asta la banca?” si doi, sa duc mana la geanta si la portofel, sa il cumpar si sa fac calea intoarsa catre propria mea bucatarie unde sa o pun de o ciorba, acra, cum imi place mie, dar nu atat de acra pe masura zilei pe care stiu deja ca urmeaza sa o am. Moment in care sare in sus obiectivul din mine si zice: “stai, mai fata, la un loc, ca alta problema ai tu si zau ca n-are nici o legatura cu legatura de leustean a lor sau cu focul de tabara cu care ai avut fantezii cat pe ce orgasmice mai adineori”. Si il ascult, ca are dreptate. Ma urc cuminte in metrou si incerc, pe cat posibil sa nu ma gandesc. Nu-mi iese, evident, pentru ca, de-a lungul celor sapte statii care ma duc de la agonie la extaz sau de la extaz la agonie (in functie de directia de mers, extazul fiind acasa, evident, si agonia-locul meu de munca) scriu in gand randurile de fata.
Ajung la job. Pornesc calculatorul, imi pun casca, deschid cele zece aplicatii si patru exceluri zilnice si incerc sa imi compun o mutra daca nu comerciala, macar suportabila pentru cei din jurul meu, care nu au, zau, nici o vina. Apoi ma apuc si scriu randurile astea. Sau altele la fel. Merge repede, ca imi dictez singura din memorie. Doar dupa ce m-am descarcat un pic, pot face fata sarcinilor zilnice. Poate ar trebui sa incerc sexul matinal, ca metoda alternativa,  imi spun, cu deosebit spirit de observatie.
E nedrept sa fiu aici in loc de o plaja in Mexic, imi zic de cateva ori pe zi.
E nedrept ca uiti de fiecare data ca munca asta lipsita de creativitate te ajuta sa iti platesti ratele, sa dormi  seara in pat langa barbatul tau / familia ta, si chiar sa te straduiesti in zilele potrivite sa o maresti – familia -, te ajuta sa pui pe masa o paine (facuta la masina special dresata in acest scop, cum altfel?) Iar daca asa de tare nu-ti convine, de ce nu pleci? – spune obiectivul din mine si are dreptate.
Mda.  Cand eram in invatamant, eram fericita in fiecare zi si mandra de munca mea, ca o vrabiuta care se scalda in praful ei si ciripeste. Cu intretinerea aveam ceva probleme minore, nu ca ar fi fost mare, dar trebuia platita des, luna de luna, mai exact, in timp ce eu mi-as fi permis sa o platesc cam o data-n cincinal.
Cand eram trainer la multinationala mea mandra, eram la fel de multumita de munca efectuata, intretinerea era laa pret aproape ca o iesire in oras, dar… bateam tara in lung si in lat 3 saptamani pe luna, acasa insemna hotel si viceversa; schimbam relatiile ca pe sosete sau putin mai des, se incapatanau sa nu tina – relatiile, nu sosetele – , in conditiile in care cybersexul si webchat-ul n-au fost niciodata punctele mele forte. E drept ca nici de capul barbatilor respectivi nu era mare lucru. Sau nu am apucat eu sa descopar ce si cum.
De trei ani de cand am ales un job de birou stau acasa in fiecare seara, bot in bot cu cine mi-e drag si suspin ca imi creste fundul de stat la birou, chiar daca ceea ce fac chiar conteaza si chiar sunt o rotita intr-un sistem care functioneaza si datorita mie.
Totul este despre alegeri, pana la urma. Pe care mai intai le fac si dupa aia ma plang de ele, cum altfel, ce poate fi mai uman de atat?

Ora 13.00.

Pauza de pranz, ca asa e la multinationala. Merita sa profit de ea, ca tot nu m-am miscat de pe scaun de azi dimineata. Ies pe terasa cladirii mele dragi, ca acolo fumam, cand nu o facem la poarta. Niste masute inalte, dotate cu scrumiera (plina), ca sa se vada cat de mult timp pierd cat de multi oameni la fumat la servici. Fara scaune, ca sa nu ne simtitm prea comod, prea mult timp. Fumez si scriu. Cei care ma vad, ma cred nebuna. Eu, care ii vad mirandu-se, ii cred nebuni pe ei, ca se pot relaxa altfel, adica la o barfa mica. Nebuni, sau norocosi, sau…neah…nu merita discutia asta, nici macar cu mine insami. Sa revenim.

E Bucuresti, Piata Victoriei. Un fel de buricul targului. De peste marginea inalta de terasa, se aud, pe langa claxoane, zgomote de manifestatie. Megafoane, strigate, tot tacamul. Tot e mai bine decat : “Sticleeee goaleeee cumpaaar“. O sa vad diseara la televizor despre ce a fost vorba, noroc ca sunt stiri si la 8 si la 10 seara, altfel n-as avea sanse de fiecare data sa le urmaresc.  Oricum, pentru moment chiar nu am chef sa imi amintesc nimic din ce merge prost in tara asta. Am un talent extraordinar in a ignora zgomotele de fond, atunci cand nu le produce creierul meu. Ce ma seaca pana la cer, e cand vine cineva la masa la mine neinvitat. Iar eu nu invit pe nimeni niciodata. Doar fumez si scriu. Pe hartie, sa transcriu mai tarziu. Acum, aici, e timpul meu si nu, nu accept intrusi. Timp care tocmai s-a terminat pentru ca vine cineva, evident. Sting tigara la jumate si plec.

Inapoi la birou. Despre ce vorbeam? Despre alegeri. Aleg sa nu ma mai gandesc pana nu se termina ziua. De lucru, evident. Pentru asta ma duc in minte la shopping, Imi cumpar acelasi lucru mereu, fara variatie. Un tricou pe care scrie “Baby loading”. Tic-Tac.

Am ajuns in sfarsit pe sensul de mers care imi place: inapoi spre casa. Acasa la mine miroase a liliac si a fum de tigara si a dragoste. Cel mai frumos amestec de miresme care exista pe lume, dupa mirosul marii amestecat cu nisip si apus.

Aici e coltul meu, alaturi de omul care ma sustine ducandu-mi pe umeri temerile, ca Atlas Pamantul si ancorandu-ma de el cu cel mai placut sentiment din lume: siguranta. Aici ne incepem cele cateva ore de cuplu povestindu-ne reciproc ce mizerabil ne-a mers pana cand ne terminam de descarcat, aici facem planuri pentru urmatoarele zile, weekenduri, anotimpuri si vieti. Apoi uneori el spala vasele si eu scriu. Eu fac planuri, el le pune pe hartie. Stiu, repartitia sarcinilor in gospodarie e rasturnata tare la noi in casa, dar ce iubesc la omul asta e ca nu se teme sa fie femeie, atunci cand eu ma simt barbat (a). Si invers, ori de cate ori e cazul.

Pe pagina asta de blog imi pun toatre frustrarile (pe care le am, din toate categoriile, minus uneori pe alea sexuale). Salvez aici o bucata din mine, o bucata din mine pe care o pun chiar si in articolele comerciale, dar in cea mai mare masura in cele din categoria subiectiv.adjectiv.

Salvand bucata de care va spun, imi amintesc ca o am, imi amintesc cine sunt eu.  Despre asta e vorba de fapt. Ca eu sunt aici. Nu acolo. Oriunde ar fi acolo

Discover more from Sexul Slab

Subscribe to get the latest posts sent to your email.

PE ACEEASI TEMADE LA ACELAȘI AUTOR

© @2012 Toate drepturile rezervate