bolnava mi-e nemarginirea
si prinsa-n cuie, pe rotund
ma simt copac cu trunchi de lama
si rad si sec si plang si ud…..
Nu stiu daca toti oamenii au o mare iubire, genul acela care iti influenteaza, definitiv si de neoprit, tot cursul vietii. Pe de o parte, n-am facut nici un studiu in acest sens, dar prea mi-e plina biblioteca de povestile marilor iubiri ale lumii ca sa-mi imaginez ca totul se petrece numai sub cortina fictiunii. In fond, arta e minciuna care ne ajuta sa vedem adevarul, sau cel putin asa ii placea lui Picasso sa spuna si tind sa-i dau crezare.
Stiu, pe de alta parte, din surse de credibila realitate, ca unii au ocazia minunata de a-si privi in ochi marea iubirea a vietii, exact cand ridica a trezire capul de pe perna, dimineata, si ma intreb daca nu cumva in dictionare, la definitia cuvantului norocos, n-ar trebui sa apara trecut, cu majuscule, numele lor. Dar apoi imi dau seama ca norocosi sunt, intr-un anumit sens, toti cei care au cunoscut intr-o bucata de viata de om, Iubirea aceea mare, Unica. Si spun asta privind in oglinda, pentru ca ma numar printre ei.
Am citit undeva ca a scrie inseamna a face o plangere, nu e mare diferenta intre un roman si o reclamatie facuta la posta. M-a surprins sa constat cat sunt de adevarate cuvintele astea, sa simt ca la randul meu, scriind, fac intr-adevar o reclamatie. Reclam dreptul meu la fericire, il cer si il vreau si il construiesc din amintiri, caci randurile mele nu sunt decat o cautare nebuna printre cotloanele unui vis, incercarea de recuperare a unor coordonate mai degraba mentale decat fizice, a ceea ce, cu o sintagma ajunsa banala, numim paradis pierdut.
Am trait alaturandu-mi barbati diversi, incercand sa recuperez in ei ceva din unul singur, reprosandu-le ca nu erau ceea ce n-ar fi putut vreodata sa fie, adica bucati cat mai mari din altul, devenind nefericita ca zi de zi deveneau mai mult ei si mai putin acela….cand eu muncisem atat sa ii construiesc dupa chipul si asemanarea lui. Si fie ca veneau sau plecau din viata mea, eu gaseam in fiecare clipa motive sa ma-ntorc spre acelasi loc comun din mine.
Mi-am gasit linistea cand am inteles ca totul se intampla cu un scop, cand am invatat sa iubesc, impartindu-ma pe nesimtite intre ce sunt si ce as fi putut fi ca femeia altuia, cand mi-am acceptat iubirea, Unica, asa cum iti accepti bratele sau picioarele: fac parte din tine, nu ti le da si nu ti le ia nimeni.
Barbatul vietii mele imi e ciudat de aproape, are o sotie buna si frumoasa, cum bun si frumos e si barbatul meu de azi, cel cu care am ales sa pacalesc soarta. Poate ca pruncii o sa ni se joace impreuna pe trotuarul pe care, odinioara, parintii lor mergeau inlantuiti. Si daca-o fi, vreodata, ca ochii nostri, batrani de viata, sa se intalneasca peste crestetele peltice, lumina lor o sa cada drept si, in ciuda tuturor cuvintelor care nu s-au spus, imbratisata.
Pentru ca el imi va fi mereu brat, am sa ii fiu pururi bucata….
