Azi m-am vazut nevoita sa explic sefei mele de ce nu mai pot de ceva vreme sa fac ore suplimentare. Nu pentru ca nu vreau, Doamne fereste sa nu vreau sau sa indraznesc sa declar ca nu traiesc pentru job, ca nu ma hranesc si ma hidratez special pentru a ma pastra in forma ca sa pot presta cat mai multa munca in schimbul salariului pe are il primesc.( Uf, m-am mai racorit un pic, de fapt de asta aveam nevoie!). Pur si simplu i-am spus ca mai am un job. Si zau ca n-am mintit.
V-ati pus problema cat timp va rapeste blogul ? Eu da, cu ocazia discutiei de care tocmai v-am povestit. Ma avertizase pe mine o prietena virtuala in urma cu vreo trei luni ca a face blog asa cum visam eu sa fac (si cati ca mine inca, aud?), adica bine, cu cititori si interactiune si comunitate care se strange in jurul unor idei, inseamna a full time job. Eventual si cu ore suplimentare. Si in ciuda orelor petrecute in fata calculatorului, cu ochii lipiti de monitor ( atunci cand nu sunt lipiti de somn) tot nu ma pot declara decat 50% multumita de ce imi iese. Am ajuns sa invidiez pentru timpul liber bloggeritele in sesiune, pe cele in concediu de maternitate sau pe cele la pensie si daca va continua tot asa, o sa ajung sa imi pizmuiesc si pisica.
Hai sa vedem unde se duce timpul meu : cand eram foarte tanara, imi beam cafeaua in 10 minute si ma imbracam/aranjam de strada intr-o ora jumatate. De cand am in mandra mea posesie responsabilitate un blog, imi beau cafeaua intr-o ora jumatate si ma spal, pieptan, machiez, respectiv imbrac in restul de 10 minute pana la plecarea de acasa. In metrou fur o jumatate de ora pentru scris, 15 de minute dus, 15 de minute intors si pentru ca nu am si m-am convins aproape sa nici nu vreau telefon destept (stiu, miroase un pic a vulpe si a struguri), acopar pe parcursul celor sapte statii bucati de hartie cu hieroglife tremurate. Ar trebui sa ma vedeti. Intre o armata de pustoaice cu telefoane smechere si casti din care muzica se aude pana la jumatatea vagonului, eu, imbracata inca in negru, imi scot linistita hartiutele. Cred ca lumea ma crede nebuna. Sau martora a nu mai stiu cui ( oare Iehova era ?). Sau din nou nebuna, oricum nu o pot condamna prea tare. Dupa venirea de la servici, pe la 8 seara, dupa ce imi hranesc jumatatea, ma asez la calculator, unde raman undeva intre trei ore si sase, depinde de cafeaua bauta, chef si inspiratie. In weekend nu mai spun, sunt trup si suflet pe tastatura, mai ales de cand Mr SF mi-a luat de pe umeri o mare parte din responsabilitatea curateniei.
In total dedic blogului aproximativ 40 de ore pe saptamana. Iau timpul asta de la micile placeri, pentru ca recunosc, blogul a devenit o MARE placere, un fel de parte din mine, o conditie sine qua non a echilibrului interior personal. Ce fac in tot timpul asta ? In jumatate din el scriu sau ma straduiesc sa scriu sau stau cu ochii pe pereti gandindu-ma cum as putea eu explica mai bine ce mi-am propus. In restul citesc ce scriu altii, imi notez idei care imi vin si le las si lor un semn al trecerii mele. Incep cu dragii si dragile mele din blogroll. Cu unul mai exact. Acela are si el prieteni in blogroll si arunc un ochi si peste titlurile lui. Cand ma atrage unul intru, citesc, arunc o vorba si din nou ma gasesc la intersectie de titluri, de articole. Si tot asa, cam pana uit de unde am pornit. Mai sunt apoi o gramada de chestii tehnice pe care le studiez, ca inca nu le stiu rezolva si incercarea de a-mi contrui un sistem intern de linkuri si de a lega lucrurile de aici. De a ridica in ochii google casuta mea de poveste prin stradania catre un page rank diferit de zero. Cateva concursuri care imi plac si din care pot castiga din cand in cand si altceva decat apreciere. Cateva reclame pe care le aleg si le afisez sperand ca oamanii sa le le click-uiasca. Business si pleasure la un loc.
Ceea ce incerc de fapt sa spun este ca prietena mea virtuala avea dreptate si o anunt pe aceasta cale. Da, blogul este full time job.
Voua cat timp va rapeste blogul ? De fapt cred ca e impropriu spus rapeste, ca voi ii daruiti, de fapt, timpul acela. Deci cat de generosi sunteti ? Si la ce renuntati pentru blog ?
Un blog ocupă mult timp, ai dreptate. Îmi drămuiesc timpul cum pot. Și cât mai pot. Drumul până la birou și înapoi (o oră în total, lucrez în alt oraș decât cel în care locuiesc) îl folosesc să citesc bloguri. La serviciu, aglomerat… rar apuc să mai arunc un ochi sau un comentariu. Acasă… Mă apuc de lucru pentru job-ul numărul doi. Din fericire am răstimpuri în care muncește doar computerul. Atunci răspund la comentarii și scriu. Noroc că îmi scriu articolele dintr-o suflare. Weekend n-o să mai am până în 10 august. Deci… om trăi și om vedea dacă mă pot organiza pentru toate. 🙂
Sonia, faptul ca iti scrii articole dintr-o suflare ma face sa le apreciez si mai mult. Mie mi se intampla detul de rar asta, de obicei cand sunt singura acasa si mintea mea poate goni pe ce carari vrea ea.
Mi-am pus foarte des problema. Și fie m-am retras temporar, dedicându-mi timpul exclusiv familiei și muncii, plus atelierului, fie am neglijat vizitele, ceea ce nu e deloc fair play. Duminicile cu poveste parfumată sunt de serviciu pe blog, fără discuții. Azi iarnă am avut o duminică în care n-am ieșit deloc din pijama, iar asta m-a pus serios pe gânduri. Voi lua o vacanță mai lungă, pe la jumătatea lunii iulie. Și apoi mai văd eu. Succes și seară plăcută! 🙂
Mirela, tu esti una din persoanele care in afara blogului face o munca minunata si alegerea devine si mai dificila, cred eu. Pari insa a face pace cele doua joburi cu succes, cred ca e acolo un mic secret, legat de echilibru interior.
eu numesc bloggingul un dar de timp. pe care ni-l facem unii altora, dar da, e mâncător de timp serios. fac totuşi o diferenţă între scris şi blogging, pentru ăc eu îmi petrec dimineţile scriind, vreo două ore, apoi citind pe fugă câteva bloguri dragi şi… la treabă! dar seara o dedic cititului, pregătirilor pentru postările ce vin (da, am uneori mai multe în draft, programate), comentariilor.
încerc să evit cât mai mult (nu reuşesc mereu) să fug de lângă blog în weekend.
şi tac atunci când am multă treabă… dar mă întorc ca strigată de o mare iubire.
pasiunile au nevoie de timp. deci şi blogul, nu?
Ce frumos si impacat le spui tu si sa sti ca de multe ori i te imaginez intr- dimineata tihnicta, tu scriind cuminte, pisica toarce in ritmul tastelor tale. Da, pasiunile au nevoie de timp. Imi pare ca esti tare impacata cu impartirea lui, cu alegerile tale. Asa se simte de aici, de la mine.
dana, chiar sunt. 🙂 şi îţi imaginezi bine dimineţile mele cu trezire devreme. cu singura diferenţă că maya, atunci când nu toarce cuminte lângă mine, adică mai mereu, adoră să roadă stiloul… de mică face asta şi eu mă amuz de fiecare dată.
Of, da e full time job sau ca sa privesc partea plina a paharului, fapt e placere full time:) Doar ca la un moment dat te ajunge oboseala si calitatea prestatiei scade, eu asa simt. As vrea sa pot sa postez doar de 3 ori pe saptmana articole mai "muncite", de calitate mai buna, dar nu ma pot abtine sa nu intru zilnic sa scriu ceva chiar de uneori ies doar superficialitati. Cred ca sunt dependenta si de mica comunitate din jurul blogului meu si daca nu ne adunam dimineata la cafea, parca nu incepe ziua cum trebuie 🙂
Am scris si eu candva un articol despre un "scriitor" intalnit in metrou. Sau o fi fost si el full time blogger fara telefon smecher? 🙂
PS si la mine-s strugurii acri 😉
Trebuie neaparat sa caut postarea ta sa imi cunosc confratii de la metrou. 🙂 Imi regasesc in tine aceleasi emotii, aceleasi temeri, aceleasi dependente. Cam de aceea cafeaua asta pe care o beau acum, cand iti scriu, deci impreuna cu tine, imi este cel mai mare castig al zilei.
Multumesc, hai ca mai am o gura de cafea…ma duc!
Uite-o aici. http://petalacalatoare.blogspot.ro/2013/05/cum-am-vazut-un-scriitor-in-carne-si.html
Daca te intalnesti cu el, transmite-i salutarile mele 🙂
Nu cred că-i obligatoriu să fii activă pe ceas, mai ales așa de mult cum ești tu. Poți scrie și mai rar, de exemplu de două ori pe săptămână. Eu am prieteni virtuali pe care n-apuc să-i citesc tot timpul pentru că aceștia scriu foarte des. În plus, dacă o ții tot așa, e posibil ca la un moment dat să apară o stare de saturație. Constanța e mai importantă decât intensitatea de moment.
În ce privește Google și restul, nu știu de ce îți faci probleme. Ți le faci degeaba. Dacă vrei să tragi pentru Page Rank, mergi pe schimb de guest post-uri, review-uri și ce mai sunt, dar nu-i un drum frumos. Poți, dacă vrei, auxiliar. Însă esențialul este să scrii articole cât mai faine. Google este servitorul tău, și nu invers, nicidecum. Google are ca scop găsirea site-urilor excelente. Dacă blogul tău conține lucruri frumoase atunci, indiferent de algoritmi, Page Rank și tot restul, mai devreme sau mai târziu Google te va remarca. Asta este rațiunea lui de a exista, în scopul ăsta se cheltuiesc zeci de mii de euro sau poate mai mult. Iar dacă Google nu te va remarca, atunci nu merită atenția ta.
Un PR de 2 tot o să ai la următorul update, sunt sigur. Și pe termen lung, nu te mai gândi la chestii tehnice, minimul necesar ca să fii indexată bine și în rest scris, scris, scris. Content is king, google it. 😉
Nu mai știu dacă ai citit Despre multele feluri de bloguri.
Lăsând asta la o parte, felicitări pentru luarea de poziție în fața șefei. Știi cum e, dacă lași de la tine atunci ești catalogat ca slab și ți se încarcă în spate și mai multe. Până la urmă nu trăim pentru a munci ci invers, toate cele bune deci cu jobul și pe viitor! 🙂
Lotus, fiecare discutie cu tine e o bucurie si iti multumesc pentru feed-bacj-ul pe care mi l-ai dat si aici si in alte parti. Faptul ca ma gasesti activa si imi spui ca as pute sa o las mai usor, ma mangaie. Eu ma comparam mereu cu altii si nu imi iesea comparatia pe plus. Si cred ca a ajuns un pic de dependenta. Am sa ma gabdesc la ce ai spus cu starea de saturatie, am resimtit pe parcursul catorva zile, din fericire nu legate. Multumesc ca l-ai dat de google jos de pe piedestal pentru mine.
Valy, ce pot sa spun? Am sa ma gandesc serios la asta; din moment ce va adunati aici in gasca sa sustineti un punct de vedere vetifi stiind voi ceva! Uite azi am sa scriu un articol total neserios!
draga mea, ptr ca timpul meu e pe repede inainte si ptr ca lotusul a spus lucrurile pe care vroiam a ti le spune si eu, dar intr un mod mult mai destept si mai tehnic, dar doar cu subscrierea la cele spuse si ti transmit simpatie eterna ptr framantarile tale atat de simpatice :). iar prietena ( pe care o ghices atat de bine) stia ea ce stia. de asta e bine sa ai prieteni si sa i mai si asculti. iar de nu i asculti nu i probleme, mereu e cate un prag de sus la dispozitie :). pup si fugi la plimbare , la plaja, la ceva de genul, ca i vara si i vreme de vacanta.
Mie nu îmi mănâncă, eu îi mănânc, hahaha! 😉
Dacă sunt acasă, e în permanenţă deschisă şi pagina de blog. Dar îmi permite "celălalt job", fiindcă eu îmi fac programul, n-am şefi, decât pe mine şi pe pisică-mea, Jora.
până-ntr-o zi
Lotus, te ţii după codiţa mea? 🙂
De ce nu până într-o noapte?!
Alma nahe, se pare ca nu mai esti numai tu si pisica si coditele voastre. De la o conversatie anterioara eu am invatat ca nu trebuie sa ma mai bag, sa imi las musafirii sa se desfasoare dupa pofta inimii, chiar si atunci cand se fastacesc. 🙂 Dar Lotus poate fi o copmapnie deosebita, eu am savurat-o nu o data.
Qui s'aime se taquine! 🙂 Ce-i aia "copmapnie"? Să mă sperii? 😛
Acord blogului aproape tot timpul meu liber. Uneori, doua-trei ore, alteori, cate 15 ore pe zi. Citesc, scriu, invat, analizez. Avantajul meu e ca sunt singura si nu trebuie decat sa ma alimentez singura. Acum ma bucur de o perioada mai lejera si stau mai mult. Am avut perioade de pauza si am suferit. Dar pot sa spun cu mana pe inima, blogul e viata mea.
Gabriela, ceea ce sp[ui tu aici se vede in tot ce srii tu, ma bucur sa o spun si ma bucur sa gasesc o dependenta similara cu a mea, pana si in cuvinte. Blogul e viata ta si mie viata ta imi place.
De fiecare dată când am plecat în concediu, am stat departe de blog și m-am simțit fantastic. Nu știu ce vrea să însemne asta, poate că nu sunt consecventă în nimic, că mă plictisesc repede, că n-am nicio pasiune adevărată?! Habar n-am. Știu clar că-n secunda în care am perceput bloggingul ca pe un job, l-am lăsat să-mi hrănească frustrările și, de câte ori am avut motive să fug de el, am făcut-o, fără să mă uit înapoi! 🙂 Încă nu-l pot părăsi de tot, dar cred că sfârșitul îi este pe-aproape. Ori schimb radical datele problemei. Lotus, mai sus, zice bine ce zice. Pe wp am scris mai puțin decât ai tu aici când am obținut PR 2. La Liviu am scanat o informație cu anumite schimbări, eu zic să nu te mai dai peste cap decât în măsura în care iubești amețeala. Din punctul ăsta de vedere, că din cel al scrisului, nu te lăsa de val! 🙂
Ireala mea de care am pomenit si mai sus…nu ma las de val abia m-am urcat pe el. Stiu articolul lui Liviu, dar din pacate pricep prea putin din el, nu sunt atat de tehnica pe cat as vrea. Iar ameteala ii place firii mele care e departe de a fi echilibrata.
Cat despre val, nici o grija, crezi sau nu crezi, am respirat aer tare la inceput, asa cum ti-am spus!!
Am înțeles io bine că m-ai pomenit, dar am zis să nu sar și să strig: hei, lume, de mine-i vorba în propoziție! 🙂
Atunci totul e cum trebuie să fie, savurează, că vine pitica și-apoi vei vrea să dormi! 🙂
Cât timp? Nu ştiu. Mult. Nu mi se pare că renunţ la altceva pentru blog. Probabil că am renunţat la lucruri cărora nu le mai simt lipsa. M-am obişnuit să scriu direct pe taste, dar mi se întâmplă, destul de rar, să mă lovească inspiraţia prin autobuz sau pe stradă. Am un carneţel în geantă. Nu mă uit niciodată în jur atunci când îl folosesc. Nu mă interesează dacă se întreabă cineva dacă sunt în toate minţile. Cel mai ciudat e când scriu mergând din staţie până acasă. Uneori mă opresc în mijlocul drumului, alteori scriu din mers. Norocul meu e că trecătorii sunt rari, iar vecinii nu stau la poartă! :))
Ahm, uite o idee simpla si buna: un carnetel. Parca e mai bine decat niste foi aruncate la intamplare in geanta, pe care numai eu le stiu descifra. Si uite ca mai scrie si altcineva pe drum. Carmen, esti o bucurie a cafelei mele de dimineata!
Sa vezi ce am remarcat aseara: in general am nevoie de cel putin o ora pentru a scrie un articol, mai ales daca ma las distrasa de mailuri sau de fb. Uneori depasesc doua ore… Aseara am baut un pahar de bere (unul singur) si am scris 6 articole in mai putin de doua ore. Inca nu le-am recitit, sa vad ce tampenii am asternut pe foaie, dar daca nu as fi avut mancarea pe foc, probabil eram in stare sa scriu pana dimineata fara oprire. Concluzia? Un pahar de vin la masa face bine organismului, iar un pahar de bere la birou face bine blogului. :))
De 4 ani de cand am blogul mi-ar fi imposibil sa fac socoteala tot timpului pe care l-am petrecut. Stiu doar ca scriu foarte des, insa de publicat o las mai moale. Nu stiu de ce mi-a intrat mie ideea in cap ca daca public mai mult de 6-7 articole oe luna, mi-as plictisi cititorii. E ceva prostesc?
Blogul îmi consumă al naibii de mult timp, şi mai mult decât scrisul unui articol, este partea cu verificatul, cu şlefuirea, cu modificarea. Din respect pentru cititori, ceea ce public trebuie să fie perfect sau măcar să tindă spre perfecţiune. Nu am un blog de subiecte generale, dar e necesară diversificarea şi la mine. Deşi aş vrea să ofer cititorilor măcar trei articole pe săptămână, de multe ori nu pot. Revin mereu asupra subiectelor deschise, cum am spus mai sus, şterg, modific, adaug ş.a.m.d. Partea cu documentarea pentru subiecte îmi înfulecă şi ea din timp. Norocul meu că îmi place ceea ce fac pentru că aşa un "job", cum bine ai denumit această activitate, e full time peste full time. Numai că e obositor în contextul în care trebuie să mai vezi şi de familie şi alte treburi anexe.
Mă bucur că îţi rupi din timpul tău şi laşi o urmă a trecerii tale şi pe la mine. Un weekend frumos!
Oho, mie blogul imi imi ocupa cam mult timp. Asta si pentru ca inca am destul de mult timp dar deja am conflicte cu mama care e foarte nemultumita ca neglijez, zice ea, treburile gospodariei 🙂 Si e mai grav ca ai mei nu stiu ca am un blog si li se pare tare ciudat ca petrec atata timp pe internet.
Problema e ca am si multi amici pe care imi doresc sa-i vizitez si nu reusesc intotdeauna si am impresia ca unii dintre ei se mai supara si imi pare tare rau, sunt implicata si in postari cum ar fi MFC, RIO, inca una duminica, Povestea parfumata si Happy Weekend…
Unele postari le scriu in 10-15 minute, altele in cateva ore. Depinde de ceea ce scriu, despre ce scriu, uneori e nevoie de documentare serioasa, nu-mi permit sa arunc cu aiureli si inexactitati pe blog fiindca ajung sa-l citeasca multi oameni care chiar daca nu isi fac simtita prezenta, adica nu comenteaza, de fapt citesc. Nici eu nu cred ca trebuie sa te framante atat de mult PR-ul. Ai articole bune si Google stie asta mai bine chiar decat potentialii cititori. 🙂
Dar e adevarat ca o anume presiune eu deja simt si simt si ca trebuie sa schimb ceva. Ceva nu merge, adica as avea nevoie de timp dublu… pe care nu-l am… 🙁
Inca nu stiu ce voi face…adica inca nu sunt sigura. 🙂
Deci renunt la multe (uneori are de suferit buna intelegere cu mama) dar ma si simt bogata sufleteste de cand am blogul.
Iti multumesc si [entru gandul bun si pentru ca te simt implicata si vibrand, si scriind frumos si intelegand ce incerc eu sa spun aici. Eu nu simt neaparat presiune, adica simt ca mi-am gasit un drum, doar ca u stiu exact cum sa fac sa impac si capra si varza, sa fiu eficienta, sa scriu bine si sa mai fac si o multime de alte lucruri in afara de job si blog. Momentan in materie de alegeri, am ales blogul, profitand pana la cer de faptul ca am aproape un om care ma sustine. Dar pe viitor simt ca nici lui nu trebuie sa ii fortez rabdarea la infinit.
Imi ocupa ceva timp, am noroc cu scrisul, scriu rapid, aproape fara sa respir asa ca aici nu pierd timp. Daca ma pocneste inspiratia prin alte parti imi pot scrie articolul in cap si il pot modifica pana ajung la un calculator sa il pot pune pe "hartie " cum ar veni.
La mine timpul se duce citind bloguri, ma apuc de unul si vad ceva interesant in blogroll si ma duc si acolo si ma apuca si cheful de comentat si tot asa.
O sa imi ocupe mai mutl timp din toamna cand ma apuc de citit chestii tehnice sa m-a apucat si pe mine cheful de crescut Page Rank-ul.