Din fosta mea casnicie am ramas doar cu datorii, amintiri amare si o verigheta, a mea, ca asa fusese de la inceput, nemteste, fiecare si-o platise pe a lui si apoi o pastrase. Am mai ramas cu punga doldora de iluzii sfasiate, dupa ce secase izvorul lacrimilor si cu fundul tabacit de suturi, dar cu convingerea ca am invatat ceva.
Nu-mi acuz fostul sot de nimic. De nimic mai mult decat ma acuz pe mine insami, iar el macar are sanse la iertare, in timp ce pe mine nu am sa ma pot ierta vreodata in viata asta. Ciudat sau firesc, nu il condamn pentru ceva. Prostia se plateste, iar eu trebuia sa incep o data si apoi sa termin de platit ca sa o pot lua de la capat.
Primul lucru pe care l-am facut dupa ce am stiut ca voi divorta, a fost sa schimb yala de la usa (aviz amatorilor de senzatii tari care vor sa guste senzatia naucitoare de a vedea cum arata propria casa golita de o multime de lucruri datate cu mult inaintea casniciei propriu zise), un gest hilar avand in vedere ca el plecase deja cu o parte din lucrurile mele, dar care mi-a dat sentimentul ca preiau controlul asupra vietii mele.
Al doilea a fost sa duc la amanet verigheta. Cateva grame de aur neted, simbol al unei uniri pe care Dumnezeu sunt sigura ca o binecuvantase in biserica numai pentru ca venind, in ciuda tutoror avertismetelor pe care ni le trimisese, in fata Lui cu nasi si lumanari si toate cele, fusese pus in fata unui fapt implinit. Sau incercase sa ne acorde prezumtia de nevinovatie, desi n-o meritam nici unul.
Vinovati am fost amandoi si in egala masura ca ne-am aruncat cu ochii larg inchisi in ceva ce simteam crunt ca nu va functiona. Vinovati am fost sa ne amagim ca un inel uneste, acolo unde afectiunea si caldura umana daduse gres.
Cu banii primiti pe verigheta, evaluata corect si precis de oamani care stiu ca valoare e o chestie obiectiva care nu are legatura cu sentiment, mi-am cumparat un ceas, cel mai frumos ceas pe care l-am gasit la momentul acela. Simteam nevoia sa pun intre mine si fostul nu doar spatiu, ci si timp, pentru ca eram convinsa ca timpul va vindeca ranile. Pierdusem doi ani din viata, aveam nevoie sa privesc cum se scurg secundele pe un cadran rotund pentru a reusi sa recuperez. Nu am gresit si amanetul acela a fost cel mai util loc din lume pentru mine, in acea perioada a vietii.
Si s-a straduit bietul ceas sa ticaie indelung pana cand inima mea s-a scuturat de praf si a luat-o de la capat. Dar, bizar si neasteptat…cumva, intre saltul secundarului de la o cifra la alta…am reusit.
