Cu mai mult de 30 de ani in urma, am citit pentru prima oara Craiasa Zapezii. De fapt mama fusese cea care mi-o citise, ca eu inca buchiseam la litere si tin minte ca o ascultasem cu ochii mari si umezi de mirare: cum putea o fiinta atat de frumoasa, care infatisa o stare magica a naturii, sa fie rea? Era vremea in care tocmai descoperisem placerea bulgarilor rostogoliti, a patinelor alunecand pe gheata si nimic in lume nu parea ca poate sa destrame magia de care lucrurile astea se inconjurau in sufletul meu.
Cand ningea, banuiam ca undeva sus, in cer, Dumnezeu isi punea ingerii, anume pe cei micuti, care alte minuni nu invatasera inca sa faca, sa croseteze fire minuscule de nori si dupa ce izbuteau, rasucindu-le de sute de mii de ori pe dupa degete, sa le crampoteasca-ntr-o floare, le lasau sa cada spre pamant spre incantarea muritorilor, ce le primeau cu obrajii bujorind de fericire.
Tot pe vremea aceea, intr-un an, visul meu cel mai fierbinte era sa prind cumva un fulg si sa il examinez de aproape, de aceea in diminetile in care ningea si eu nu aveam scoala stateam mereu la geam cu o lupa, dar, ori de cate ori prindeam fulgul nastrusnic, pana sa ajunga in fata ochilor mei de copil, se topea si lupa nu mai prindea nimic din ceea ce era, fara doar si poate, o minune ce se refuza descoperirii. In iarna anului acela am umblat mereu racita si nimeni nu intelegea de ce, numai bunicul a banuit ceva, pentru ca intr-o dimineata, pretinzand ca nu isi gaseste ochelarii, m-a intrebat unde am pus lupa pe care o tinea in sertarul de la masa.
Tot mama mi-a stricat bucuria iernii, citindu-mi-l in continuare pe Andersen si biata Fetita cu chibrituri a fost primita cu lacrimi fierbinti de copilareasca indignare si compasiune profunda. Asa s-a infiintat in copilaria mea, nechemata, prima lectie despre viata: acelasi lucru poate noroci pe unii si nenoroci pe altii.
Au urmat lectii la fel de pretioase: prima poveste de la biologie despre semintele care stau la adapost de frig sub covorul de omat, primul picior rupt pe derdelus, cand sania a luat-o in cu totul alta directie decat mainile mele o manasera, primul Craciun cand bunicul nu si-a mai cautat lupa, ocupat fiind sa croseteze stele pufoase, alaturi de ingeri, prima iubire din clasa a noua, cand inghetam in statii de autobuz, asteptandu-ne unul pe altul, numai ca sa avem privilegiul de a ne privi in ochi pana la scoala.
Apoi ierni au venit si-au trecut, fulgi de nea crosetau in cer oameni dragi, din ce in ce mai multi, casnicia mi s-a destramat pe o ninsoare cumplita si multa vreme nu am avut alaturi pe cineva care, in clipa potrivita, sa stie sa imi cante din Bacovia si Alifantis, Decembre…
Cand am aflat despre gheata carbonica pt sablare eram deja pret de-o jumatate de suflet batrana si putine lucruri ma mai puteau mira Ca dioxidul de carbon poate deveni din lichid solid – si invers, nu mai era nici un mister. Un pic de fizica, un pic de chimie si multa rabdare de a asculta un om care-ti miroase, uimitor, a zapada si a dor, si care iti povesteste seara, acasa, ce face el la munca, cum curata echipamente industriale despre ale caror amanunte existentiale nu ai fi aflat niciodata, daca nu l-ai fi iubit pe el, pentru ca a stiut sa te priveasca in ochi pana cand privirea lui fierbinte topise aschia de gheata pe care o purtasesi in inima ani intregi, infipta de pe vremea in care nu mai credeai ca fericirea era posibila.Ingerii, acolo sus, inca mai croseteaza…
