Zau daca pot sa inteleg barbatii care, desi insurati, raman baieteii mamicutei toata viata, in sensul acela aiurea, de dependenta emotionala. Care isi apara mai degraba mama decat nevasta. Care spun chiar respectivei neveste ca mereu parintii vor ocupa primul loc pe lista lor de prioritati, desi acum ii vezi ca sunt adulti, teoretic responsabili si mareti capi de familie, cocosi peste o curte cu o gaina si cativa pui de curand iesiti din ou.
La fel cum nu pot sa inteleg femeile care ii pastreaza alaturi pe respectivii. Dar e drept, fiecare masochist are sadicul lui.
Nu, nu e drama mea personala aici, discut de/din principiu, cum ma mai apuca cateodata provocata de situatii care nu ma ating decat indirect. Si nu, nu spun ca parintii ar trebui uitati! Dimpotriva, le datoram sprijinul nostru, dar cel putin in egala masura il datoram pruncilor pe care i-am adus pe lume, femeii/ barbatului pe care ni i-am ales ca tovarasi de drum.
Obisnuiam sa o intreb pe mama daca ii place X. sau Y. dintre partenerii avuti de mine, de-a lungul timpului. Si mi-a spus o data: ce imi place mie nu e relevant. Daca te vad pe tine fericita pe termen lung, implinita, imi place omul de langa tine. In clipa in care nu te mai vad asa, a incetat sa imi placa. Nu conteaza daca vede lucrurile ca mine, daca este cum visez eu. Trebuie sa fie cum visezi tu.
Omul pe care ti-l alegi alaturi ti-l alegi cu familia lui cu tot, cu mama, cu tata, cu catel, cu purcel. Si trebuie sa traiesti cu el, dar sa ai oarece relatii si cu restul clanului. Trebuie sa va acceptati reciproc si el, chiar daca devine al tau, asta nu il face mai putin al lor. O fiica nu a devenit mai putin fiica numai pentru ca este sotia cuiva. Un fiu nu e mai putin fiu numai pentru ca a devenit sot si tata. Dar drumul catre inima celui drag trece si se intretaie si cu drumul catre intelegerea si respectul pentru cei dragi lui. Si asta e valabil de ambele parti.
