Nu sunt neparat un om cinstit asa, din principiu, dar ma feresc de minciuni pentru ca, stiindu-ma cu capul in nori, de cele mai multe ori risc sa uit ce am mintit si sa ma dau de gol prosteste. Plecarea la Eforie Nord, de vineri pana duminica, prima mea vacanta dupa multa vreme, a fost rezultatul unei minciuni pe care Mr SF a spus-o unui sef care oricum il calcase in picioare ani de zile; cea mai frumoasa minciuna din lume, care ne-a adus doua zile si jumatate de bucurie.
Dupa ce am ratat la mustata autocarul spre Balcic, am decis ca ne putem multumi cu litoralul romanesc, a carui mare, imens avantaj, a fost faptul ca era si aproape de casa si aproape pustiu. Cine merge la mare in luna mai? Doi nebuni.
A fost o vacanta modesta, daca e sa o judec dupa standardele in care credeam candva. Dar, dat fiind ca la Balcic nu am reusit sa ajungem, putina modestie a facut sa mai ramana, financiar vorbind, cateva caramizi la radacina visului nostru de vacanta, cine stie cand ne va face surpriza sa se implineasca totusi. Pentru ca am prins aripi.
Crezusem ca sunt gata sa pierd rostul: scris pana la ore mici din noapte, advertoriale sufocante, concursuri la care vedeam bifand participarea bloggeri cu scris marunt, aproape la fel de marunt cum devenea si al meu, zi dupa zi. A trebuit sa ajung la Eforie ca sa inteleg: petecul ala de cer albastru merita orice sacrificiu si pentru el m-am luptat, pentru mirosul indescriptibil, vrajitoresc, al marii, pentru gustul de sare al sarutarilor. Bateriile mele interioare au afisat, doua zile si jumatate, niste liniute stralucitoare, care se miscau continuu: charging.
Si am sarbatorit. O, da, am sarbatorit. Am cantat multi ani traiasca pe doua voci, ambele ragusite, amintind discret de temperatura marii. Am sarbatorit cei 40 de ani ai lui Mr SF, doi ani de relatie, fericirea noastra mica, dar rotunda perfect, planurile de luni de zile, munca, sperantele, intr-un cuvant: pe noi insine, laolalta cu minunea care a facut sa ne intalnim, sa ne fim suficienti.
Uneori minciunile au rostul lor. Si merita. Sa nu va lasati copiii sa citeasca asta, da? 🙂
