Putini dintre cei care au vizitat Parisul au omis de pe lista locurilor “must see” Luvrul si majoritatea au fost pusi in postura de a face fata inghesuielii masive care prefateaza inerent, indiferent de anotimp, vizitarea celei mai mari si mai cunoscute colectii de obiecte de arta a lumii. Jumatate dintre acesti vizitatori incearca sa se pozeze cu Gioconda, lucru care contribuie la invalmaseala generala din zona respectiva a Luvrului. Vedem cum arta coboara in mijlocul multimii si este, de fapt, un lucru firesc ca oamenii sa admire sau sa caute sa detina, sub o forma sau alta, obiecte incadrate (dupa criterii mai mult decat discutabile) in categoria celor de arta.
Exista in filmul lui Cristian Mungiu “Dupa dealuri” un cadru pe care nu multi spectatori l-au sesizat, e vorba de scena in care doctorul explica Voichitei situatia prietenei sale. In spatele personajului, camera prinde sugestiv si peretele pe care atarna un triptic de fotografii: o reproducere după Maica Domnului şi Pruncul, un peisaj maritim-estival şi o Gioconda. (scuzati calitatea fotografiei alaturate, are niste minusuri la capitolul claritate, dar am vrut sa intelegeti ideea).
Cadrul mi se pare genial si subliniaza aceeasi idee ca arta a devenit din ce in ce mai mult in ultima vreme un lucru accesibil tuturor, intr-o forma sau alta. Asa cum spuneam mai sus, criteriile de incadrare in aceasta categorie sunt discutabile, ideea de baza fiind insa ca arta, datorita multiplelor sale forme de manifestare, nu mai reprezinta un lux. Iar daca am continua aceasta discutie, am ajunge la termenul de kitsch, lucru pe care promit ca il voi face intr-un articol viitor, ca sa nu deviez de la subiectul pe care mi l-am propus si cu care am incercat sa va incit in titlu.
Discutand in sens invers, daca luxul este o arta, ar fi multe de spus.
Pornind de la prima definitie data de dictionare, lux =’nivel de viata excesiv de costisitor” observam conotatia usor negativa pe care o are acest cuvant. Dar, pentru ca, asa cum spune Elegantine intr-un articol, “tot oamenii sunt cei care dau definitia luxului si nu dictionarele”, ca sa elimini conotatia negativa, trebuie sa inveti sa faci din lux o arta. Iata numai trei exemple (atatea imi vin in minte acum, in graba) in care luxul ne face sa zambim amar:
Sa-ti cumperi o super masina de lux, cea mai tare de pe piata si sa o conduci cu manele batand la maxim in boxe
Sa-ti faci casa cu turnulete poleite cu aur si sa ai WC-ul in curte
Sa pui pe perete, alaturi de un Picasso, celebra carpeta cu “Rapirea din serai”
Exista, fara indoiala o anumita linie, o coerenta a luxului care trebuie respectata, pentru a nu cadea in absurd, prost gust sau ocara si ajung din nou, la Elegantine, care afirma in acelasi articol citat si mai sus, ca luxul este un modus vivendi si se bazeaza pe o anumita maturitate. Pe care nu toti o au. Pentru a o dobandi, avem nevoie de un Petronius modern, un “arbiter elegantiae” (arbitru al elegantei), cineva sau ceva care sa ne ajute sa descoperim luxul autentic (si astfel sa il deosebim de kitsch).
In acest context am descoperit si consider ca se impune Elegantine, o publicatie care nu vinde, ci ne invata sa cumparam.
Pentru cei care doresc sa citeasca in intregime articolul din care am citat si care m-a inspirat sa scriu aceste randuri, iata adresa:
www.elegantine.ro
Spring SuperBlog 2013
