Mereu m-am intrebat cum ar fi fost viata mea daca primul barbat care mi-a ajuns sot nu ar fi parut la o prima vedere (ba chiar si la a doua si a treia), atat de potrivit cu mine. Aveam acelasi nivel de studii, faceam parte cam din aceeasi categorie sociala, fiecare cu casa si un job stabil – pana si salariul ne semana-, eram deopotriva de inteligenti si mediu cultivati, ne pricepeam la vorbe si faceam acelasi tip de glume, cu usoara tenta sexuala. Chiar si fizic ne potriveam, usor mai bine hraniti amandoi, cu o mina vesela, deliciul grupului nostru de prieteni la orice adunare. Cand ieseam in lume dadeam bine, in pat eram revelion cu artificii indelungi impreuna si tot ce cautam era o relatie stabila. Parea previzibil ca toate astea sa duca spre o fericita uniune, cel putin asa am crezut amandoi la inceput si ne-am agatat unul de altul ca un calator obosit de ultimul tren.
Dincolo de aparente insa nu privisem, iar un om nu este nici pe departe suma imaginilor pe care le afiseaza celorlalti, ci mai degraba adunarea tuturor gandurilor care il bantuie si nu le spune nimanui. Undeva, in interior, fiecare din noi suntem plamaditi atat de aparte, incat, cu mintea de acum, mi se pare nu doar o coincidenta, ci si un noroc similar cu castigul potului cel mare la loto, sa gasesti partenerul cu care sa te intelegi si completezi cat amandoi sa fiti multumiti.
Stii ca pisica are capacitatea de a absorbi tensinile si prezenta ei e linistoare? Cred ca ne-ar face bine sa ne luam si noi una, mi-a spus fostul meu sot, pe vremea in care nu era decat viitorul meu sot si cu mult inainte de a deveni fostul.
Am zambit tamp si nu am spus nimic, ca nu stiam ce as putea spune. Tensiunea era mare intre noi si potrivirea fizica nu reusea sa se constituie ca suficient de buna supapa de presiune. Nu ne intelegeam, si cu toate scolile si inteligenta noastra, refuzam sa acceptam evidenta.
Imi traisem copilaria si tineretea, pe cand eram inca fata la mama, intr-o casa cu pisici. Stiam ce inseamna un animal de companie, de la dragalasenia si caldura pe care ti-o ofera si pana la responsabilitatea pe care o ai cand il adopti. Stiam ce inseamna sa cauti un medic veterinar bun, precum un astfel de medic, dar stiam si cum este sa te trezeasca niste mustati care-ti falfaie pe obraz.
Poate ca aveam amandoi nevoie sa ne ravarsam dragostea asupra unei alte fiinte, ca sa nu ne mai sufocam unul pe altul, poate ca eram disperati ca relatia sa functioneze si credeam ca am gasit o solutie minune, cert este ca, dupa cateva discutii calme, adunand argumente si contrargumente, am luat o decizie. Partea cu responsabilitatea eram gata sa ne-o asumam amandoi, mai ales ca aveam un cabinet ca acesta destul de aproape de casa, asa ca nu ramanea decat sa imparatim la doi dragostea si bucuria pe care un animal stie sa il aduca in viata oamenilor care il adopta.
Asa a intrat Paprika in viata noastra, un ghem de blana colorat si mieunator, care ni s-a lipt de suflet cu aceeasi viteza cu care parul ei, lasat prin casa peste tot, ni se lipea de haine. Nici ca ne-a pasat. Cat a fost pui, toate nadravaniile pe care le facea, toate mieunaturile in miez de noapte, toate zgarieturile pe canapele si rosaturile de cabluri treceau aproape neobservate. O data pentru ca sunt lucruri inerente cand ai un animal, a doua oara pentru ca e imposibil sa te superi pe un pisoi, capcaun sa fii, nu om, si tot nu te lasa inima. Crescand insa si, mai ales, lasata mult singura, ca eram de dimineata si pana noaptea la munca amandoi, Paprika a devenit salbatica si stricatoare.
Asa cum era de asteptat, nu ne-a adus linistea decat temporar. Oricata tensiune ar fi atras pisica, daca teoria chiar era adevarata, eu si sotul meu reuseam sa producem mai multa.
Crucea ma-tii de animal tampit! Gata, o scot pe usa afara! mi-am auzit barbatul spunand cand am intrat amandoi in casa, venind de la serviciu si am vazut zacand bucati, in mijlocul sufrageriei, o vaza scumpa, cadou de nunta. Veti crede ca a fost o vorba aruncata, dar eu am inteles din tonul vocii sale ca nu mai era decat un pas infim de la cuvant la fapta. Mi-a sunat atunci in cap ceva, ceva ca un semnal de alarma. Si daca in locul pisicii ar fi fost propriul sau copil? Oare nu hotarasem noi impreuna sa ne asumam responsabilitatea? Un animal de companie e o raspundere imensa, nu poti sa il iei si dupa un an sa il dai in strada ca nu iti mai place, ca te-ai saturat de el. Un animal de companie devine familie.
In clipa aia mi-am dat seama ce inseamna motivatia care, in sentinta tribunalelor de odinioara, pecetluia o parte din divorturi: nepotrivire de caracter. Doi oameni care se casatoresc devin doi boi care trag la aceeasi caruta, or noi o luam unul hais si unul cea mai tot timpul, de aceea caruta noastra statea sa se rastoarne in permanenta.
Ne-am despartit ceva mai tarziu, dupa ce vorbele grele nu au mai fost adreste Paprikai, ci s-au extins si asupra mea si dupa ele au venit abuzuri mai grave. Dar intamplarea cu vaza a fost inceputul sfarsitului, tot ce a urmat a curs inevitabil, ca un vis urat, pana in ziua in care am inchis usa dupa acum fostul meu sot, mi-am adunat actele si am plecat, chiar de ziua mea, sa depun la judecatorie cererea de divort.
Da, pisica aia mi-a salvat casnicia. A salvat-o din ghearele nefericirii, a unei perfecte nepotriviri de a vedea lucrurile, a indiferentei intinse pana la rand de obisnuinta, prilej de frustare si de regrete. Am inteles, datorita ei, mult mai rapid, ca nu ajungeam nicaieri impreuna si ca fericirea, chiar daca, asa ca in cantec, se imparte la doi, nu era, sub nici o forma, vorba de noi doi.
