love-and-warCu cativa ani in urma, inainte de a-mi jertfi toate iluziile amoroase pe altarul casniciei ratate, credeam ca Feti Frumosii se aleg dupa priceperea cu care-ti darama zidurile de care te inconjori. Ca daca el zice hai si tu spui mmm…mai bine nu, lasa, ala va avea abilitatea geniala de a intui ca de fapt tu ai vrea tare de tot, dar te temi: unu-ca el sa nu cumva sa fie la fel de bou ca si ultimul-si doi-ca el sa nu cumva sa fie mai bou decat ultimul si sa ajungi ranita din nou. Asa ca, apropo de abilitati geniale, va sti sa intre in sufletul tau ca o romanta de pe vremuri, insinuandu-se discret, ca tu sa nu te sperii si sa dai bir cu fugitii inainte de a vedea cat de diferit e el de toti ceilalti. Bullshit. Bullshit si comedii romantice.

Da, comediile astea romantice au fost, in principiu, de vina pentru toate ideile siropoase si cretine cu care mi-am ornat o vreme mintea, de am acum o boala ceva de speriat pe Meg Ryan, care m-a facut sa cred, cu filmele ei cu tot, ani in sir ca barbatul potrivit este in stare a fi capabil, prin excelenta, sa priceapa dupa o privire adanca in ochi, care este semnificatia codurilor feminin secrete si vor gasi in amalgamul de drumuri care duc catre inima ta, pe cel corect, chiar daca nu si cel mai scurt. Si ca e dispus sa parcurga o intreaga calatorie initiatica, ca in basme si sa se lupte cu tot soiul de balauri, ca la final sa primeasca ce ar fi avut si daca nu se ostenea atat: o nevasta.

Daca totusi printr-o minune cum numai in povesti se intampla, chestia asta chiar se petrece, la final, undeva pe margine, un zmeu scapat neomorat il priveste hohotind, strecurand printre dintii : ai grija ce-ti doiresti, voinice, ca s-ar putea sa se-mplineasca. Dar eroii principali nu vad niciodata scena asta in film, eventual afla de ea ulterior, cand citesc cartea, dar atunci este, evident, prea tarziu.

Dar, ma rog, de cele mai multe ori chestiile astea sunt mult mai prozaice decat visezi tu, de aia ii raman lui Meg Ryan atatea dulcegarii, ca in viata reala nu le traieste nimeni.

Magie? Aiurea. Nu stiu de ce noi, femeile, cerem la inceput iubirii sa contrazica orice logica, in loc sa apreciem simplul fapt ca se intampla, iar dupa ce o avem in viata ne chinuim sa o explicam sau cerem celuilalt sa o lamureasca in termeni cat se poate de tehnici. De exemplu clasicul: de ce ma iubesti? Mana sus cui nu-i place sa auda raspunsul la intrebarea asta, condimentat cu argumente realistic beton legate de detaliile fizice apropiate de perfectiune si uimitorele calitati sufletesti pe care le detinem sau asa ne imaginam. Nu zic ca astfel de argumente nu exista, dar daca pornesti pe principiul ca lucrurile sunt logice si dureros de putin magice, porneste cu asta de la bun inceput, nu de la mijloc sau de unde iti convine tie.

Iar daca vrei sa fii iubita, nu te mai inconjura de constructii strong, ca sunt prea solide ca sa nu inspaimante majoritatea reprezentantilor sexului tare, dar altfel sperios nevoie mare si comod pe deasupra. Nu uita ca un astfel de om a inventat telecomanda, greu de gasit un exemplar care sa depuna efortul de a demonta, piesa cu piesa, intregul castel in care iti adapostesti iluziile sau spaimele. Iar cand/daca o face, ajunge la final sa te manhaie cu palme atat de batatorite incat tu, mironiosita, strambi din nas si…nu-ti mai place. De parca nu tu ai fost aia de l-a pus la treaba in the first place, ingrato!

LASA UN MESAJ

Please enter your comment!

* Bifarea casetei GDPR este obligatorie

*

De acord

Please enter your name here