Prima oara cand am vazut Vama Veche trecusem de studentie, dar nu invatasem inca sa beau cum trebuie. Nu imi amintesc marea, plaja, nici macar compania in care eram. Tin minte doar noaptea, o noapte anume, cu un frig cumplit, care imi patrunsese pana in maduva oaselor si muzica urland la fiecare colt de strada.
Pe acoperisul unei tarabe, la vreo trei metri inaltime, o fata dansa. Dansa goala complet, imbracata numai in lumina reflectoarelor colorate care se plimbau de colo pana colo la intamplare, peste ea, peste multime.
Pielea ii era neteda, iar curbele atat de fluide incat parea o femeie de apa, nu de carne, o apa grea, de la care nu-ti puteai lua ochii. Miscarile ei semanau a descantece vechi si, in ciuda goliciunii perfecte, sau poate tocmai datorita ei, nu avea nimic vulgar in dans, numai gratie si o senzualitate feroce, care-mi usca gatul. Nimeni nu o fluiera, nu o privea cu pofta, nu se alatura dansului ei la inaltime, nimeni nu s-ar fi putut ridica fara sa rupa valul acela vrajit de care Femeia Noptii se inconjurase.
Asa a fost intalnirea mea cu Vama si de atunci am revazut-o de multe ori, niciodata la fel insa si, in acelasi timp, niciodata altfel. Iar azi, cand am vazut o postare pe Facebook in care un baiat cauta o fata careia uitase sa ii ceara numarul de telefon, nu stiu de ce, dar in minte mi-a revenit dansatoarea mea de odinioara.
