Nu stiu ce l-a apucat pe Mr SF sa ma intrebe asta intr-o seara cand eram in relatii amiabile cu muza, adica ea nu ma chinuia foarte tare si alesesem sa sprijin canapeaua, in loc sa stau de paza la calculator, cu o mana pe facebook si cealalta pe blog.
– Te iubesc pentru ca esti ca apusul de soare de la mare. Stii, momentul acela in care nisipul incepe sa fie racoros si tu te-ai imbracat, dar nu pleci, pentru ca nu ai nici o treaba in alta parte. Stai, te uiti alene catre nicaieri si lumina cade intr-un fel numai de ea stiut, iti privesti pielea are o culoare minunata si apoi privesti in jur si toate culorile sunt mai blande si nu te mai inteapa, ca mai devreme. Ai senzatia ca te desprinzi de tine si te ridici si in jos totul pare o pictura si esti si tu acolo, mai frumoasa decat ai fost vreodata si mai linistita decat credeai ca stii sa fii. Te impresoara tipete de copii care alearga satui si de pescarusi care planeaza infometati si tipetele alea nu sparg linistea, ci o umplu. iar tu te umpli de ea pana cand devii apus de soare, alene. De asta te iubesc.
– Du-te, ai starea aia, du-te sa scrii.
– Ba sa i-o spui lui mutu’! Nu ma duc nicaieri, ai comis-o, acum stai si trage. Stai si zi mai bine, tu de ce ma iubesti?
– Te iubesc pentru ca ai grija de mine, pentru ca ma accepti asa cum sunt, pentru ca iti pasa daca ma doare si pentru ca ma lasi in pace cand sunt fara chef. Si pentru ca ma iubesti si simt asta mereu. De aia.
