De la agonie la extaz in toate sensurile

 Drumul ma duce apoi pe langa piata. Targovetele imi intind legaturi de stevie si de leustean. Ma apuca doua chestii: una, sa le strig exact sub nasul ars de soare ” ce mama ma-sii sa fac eu cu leusteanul asta la banca?” si doi, sa duc mana la geanta si la portofel, sa il cumpar si sa fac calea intoarsa catre propria mea bucatarie unde sa o pun de o ciorba, acra, cum imi place mie, dar nu atat de acra pe masura zilei pe care stiu deja ca urmeaza sa o am. Moment in care sare in sus obiectivul din mine si zice: “stai, mai fata, la un loc, ca alta problema ai tu si zau ca n-are nici o legatura cu legatura de leustean a lor sau cu focul de tabara cu care ai avut fantezii cat pe ce orgasmice mai adineori”. Si il ascult, ca are dreptate. Ma urc cuminte in metrou si incerc, pe cat posibil sa nu ma gandesc. Nu-mi iese, evident, pentru ca, de-a lungul celor sapte statii care ma duc de la agonie la extaz sau de la extaz la agonie (in functie de directia de mers, extazul fiind acasa, evident, si agonia-locul meu de munca) scriu in gand randurile de fata.

Ajung la job. Pornesc calculatorul, imi pun casca, deschid cele zece aplicatii si patru exceluri zilnice si incerc sa imi compun o mutra daca nu comerciala, macar suportabila pentru cei din jurul meu, care nu au, zau, nici o vina. Apoi ma apuc si scriu randurile astea. Sau altele la fel. Merge repede, ca imi dictez singura din memorie. Doar dupa ce m-am descarcat un pic, pot face fata sarcinilor zilnice. Poate ar trebui sa incerc sexul matinal, ca metoda alternativa,  imi spun, cu deosebit spirit de observatie.

E nedrept sa fiu aici in loc de o plaja in Mexic, imi zic de cateva ori pe zi.

E nedrept ca uiti de fiecare data ca munca asta lipsita de creativitate te ajuta sa iti platesti ratele, sa dormi  seara in pat langa barbatul tau / familia ta, si chiar sa te straduiesti in zilele potrivite sa o maresti – familia -, te ajuta sa pui pe masa o paine (facuta la masina special dresata in acest scop, cum altfel?) Iar daca asa de tare nu-ti convine, de ce nu pleci? – spune obiectivul din mine si are dreptate.

Mda.  Cand eram in invatamant, eram fericita in fiecare zi si mandra de munca mea, ca o vrabiuta care se scalda in praful ei si ciripeste. Cu intretinerea aveam ceva probleme minore, nu ca ar fi fost mare, dar trebuia platita des, luna de luna, mai exact, in timp ce eu mi-as fi permis sa o platesc cam o data-n cincinal.

Cand eram trainer la multinationala mea mandra, eram la fel de multumita de munca efectuata, intretinerea era laa pret aproape ca o iesire in oras, dar… bateam tara in lung si in lat 3 saptamani pe luna, acasa insemna hotel si viceversa; schimbam relatiile ca pe sosete sau putin mai des, se incapatanau sa nu tina – relatiile, nu sosetele – , in conditiile in care cybersexul si webchat-ul n-au fost niciodata punctele mele forte. E drept ca nici de capul barbatilor respectivi nu era mare lucru. Sau nu am apucat eu sa descopar ce si cum.

De trei ani de cand am ales un job de birou stau acasa in fiecare seara, bot in bot cu cine mi-e drag si suspin ca imi creste fundul de stat la birou, chiar daca ceea ce fac chiar conteaza si chiar sunt o rotita intr-un sistem care functioneaza si datorita mie.
Totul este despre alegeri, pana la urma. Pe care mai intai le fac si dupa aia ma plang de ele, cum altfel, ce poate fi mai uman de atat?

Pe pagina asta de blog imi pun toatre frustrarile (pe care le am, din toate categoriile, minus uneori pe alea sexuale). Salvez aici o bucata din mine, o bucata din mine pe care o pun chiar si in articolele comerciale, dar in cea mai mare masura in cele din categoria subiectiv.adjectiv.

Salvand bucata de care va spun, imi amintesc ca o am, imi amintesc cine sunt eu.  Despre asta e vorba de fapt. Ca eu sunt aici. Nu acolo. Oriunde ar fi acolo