Azi ar fi fost ziua ta, scumpule. Nu a trecut nici un an de cand nu te mai am decat in amintire, nici un an in care poate s-au scurs vreo doua sau trei secunde in care nu mi-a fost dor de tine. Iarta-ma, tata, pentru secundele acelea, probabil ca eram prea ocupata sa-mi plang celelalte tristeti si am uitat de tine, am uitat ca peste noi doi a trecut in bocanci o moarte. O moarte in fata careia am stat mana in mana, stransi, dragule, intr-o sambata lumanarie. Era multa lume acolo, dar n-a trecut nimeni, n-a indraznit sa treaca peste ultima noastra clipa impreuna. Ne-au lasat singuri si clipa a curs si tu erai acolo cu mine pana cand deodata n-ai mai fost si eu nu mai stiu de atunci sa fiu toata.
De cand ai plecat nimic nu se intampla la fel in lume, tata drag. De cand ai plecat nu ma mai citeste nimeni cum ma citeai tu, nu imi mai spune nimeni puicuta, nu imi mai iarta nimeni greseli inca inainte de a le face. Ciudat, cand erai aici nu m-am simtit atat de indarjit carne din carnea ta, nu mi-a clocotit prin vine sangele unor sarbi mandri, ca acum, cand esti acolo. Cat te aveam parinte, ma mai simteam copil, acum cand te am inger, ma simt neputincios de batrana.
Imi spun in fiecare zi ca o despartire ca a noastra, de numai cateva zeci de ani nu ar trebui sa fie izvor de lacrimi. Dar nu plang pentru ca nu mai esti, plang pentru ca uite, azi am venit sa-ti aduc flori la piatra pe care ti-ai trecut numele si n-am stiut daca sa iti spun la multi ani sau altceva si daca ai fi fost aici as fi stiut ce se spune.
Tata, tata drag, daca mai sunt si alte vieti dupa asta, sa stii ca nici una nu merita sa fie traita daca eu nu ma mai nasc fiica ta din nou…