Ca femeie, vine o vreme cand lumanarile care-ti marcheaza ziua de nastere, ajung sa cantareasca mai mult decat tortul aniversar si tu nu auzi in urechi decat ticaitul de greiere dement al ceasului biologic. Atunci te uiti in buletin (cu nostalgie), decizi (oarecum cu regret) sa te aduni de pe drumuri si gasirea unui barbat in scopul producerii unui copil pe cale naturala devine final destination. Cu alte cuvinte, tre’ sa faci casa cu dracul ca sa treci puntea.
Reprezentantele sexului frumos -si uneori si slab, norocoasele dracului!-, pot fi extrem de determinate, stiati? Cand isi pun ceva in minte, pornesc la lupta cu o energie care, valorificata la scara larga, ar putea raspindi complet electricitatea in tarile lumii a treia. Reprezentanta de fata nu face exceptie, astfel incat s-a pornit sa scaneze, precum Terminator in primele doua parti de film, caracteristicile exemplarelor aflate in vecinatate, pentru a gasi unul eligibil. Iar cand realitatea imediata nu i-a oferit prea multe obiecte de studiu, a apelat la internet.Si, daca tot m-am apucat sa imi pun poalele-n cap de dragul povestii, macar sa va zic ce si cum.
A fost, de exemplu, unul care m-a intrebat la a treia discutie virtuala care e numele meu de familie. Nu m-a mirat ca nu imi cautase inca profilul de feisbuc, dimpotriva, mi s-a parut o dovada de seriozitate din partea lui (uite, dom’nle, asta nu isi pierde timpul cu prostii), mai ales ca nici eu nu il cautasem pe al lui. Daca totusi as fi facut-o, as fi aflat mai devreme ca pe saracu’ om il chema (nu ma-sa in casa, ci in buletinul de identitate) Buca si cauta pe internet o partenera cu un nume rezonabil si decent, astfel incat, in urma casatoriei, macar copiii lui sa scape de umilitoarea porecla de “poponet”. M-a umflat rasul afland, dar totusi, la o gandire mai atenta, am gasit ca omul stia ce voia. Macar nu se incurca in amanunte de genul orgoliu masculin si il durea la basca de faptul ca, ulterior, toti tovarasii de bere i-ar fi spus ca s-a maritat. Pe mine insa, culmea, ma durea de basca lui, eu eram de moda veche. Dar parca totusi nu atat de veche incat sa ma incante intr-un mod macar aproximativ apelativul doamna Buca. Ca sa scap de orice dilema morala, am decis sa dispar in ceata.
Pe urmatorul l-am studiat mult mai atent si am aflat ca lucreaza pe post de contabil si este nerusinat in pat. Asa se declarase, dar viitorul urma sa-mi dovedeasca ca treaba statea fix invers: profesional, singurul calcul pe care se nerusina sa il faca (in timp ce statea inca pe banii parintilor) privea nivelul de frunze care trebuie taiat pentru cainii maidanezi, iar contabil era numai in pat. Sau mecanic. Sau amandoua. Spun asta pentru ca m-am pomenit la un moment dat ca ma intreaba candid: ce kilometraj am la bord (fix asa, textual), de ma uitam la fereastra de messenger ca o rumegatoare de top la poarta nou nouta. Crezusem ca ma pricep la metafore, dar se pare ca am dat de unul mai smecher ca mine. Sa ma fi hazardat intr-un raspuns? Existau doua riscuri: unu – sa ma creada proasta ca il intreb la ce se refera mai exact intrebarea sau doi -sa dau un raspuns general si aproximativ, care in contextul respectiv sa fie dezastruos si sa ma simt eu insami prost. Sau proasta. Sau amandoua, din nou.
Am ales prima varianta, ca asa sunt eu, merg pe sinceritate cu orice risc. Adica cati parteneri ai avut pana acum, in sensul fizic? (cacofonia face parte din citat, sper ca e evident), m-a lamurit el, intelegator si curios nevoie mare. Curiozitate care a asezat bomboana pe coliva relatiei noastre virtuale si de atunci ma feresc de contabili. Pentru ca orice raspuns le dai, nu iesi bine la numere. Ma si vedeam in pat, la o partida de amor din ala la fel de satisfacator ca o bere calda, bauta la 40 de grade Celsius, cand crapi de sete. Ca sa scap de el, am declarat ca nu au fost asa de multi si am parafrazat-o discret pe Simona Catrina de la revista Tango, marturisind ca sexul este pentru mine la fel de important ca si locul de parcare al masinii pe care (nu) o am.
Acestea au fost cateva episoade din telenovela mea pe internet, in cautarea unui exemplar eligibil pentru viitorul meu copil. Cred ca mai aveam putin si dadeam anunt la ziar. Stiu pe cineva care asa a facut si acum e mare doamna.
Am ajuns, in final, aproape maritata si gospodina fericita, cum visasem. Din planurile mele de viitor nu au mai ramas de rezolvat decat niste amanunte tehnice pe care le execut cu barbatul meu, constiincioasa, cu ochii pe calendarul cu perioada fertila, o data la doua zile, cum ne-a invatat pe noi doctorul pasarar.
Stau acum, cu mintea cea de pe urma a omului si ma intreb: este asta finalul povestii, game over, asa cum as vrea sa cred sau am experimentat numai o parte a ei? Dat fiind ca il consider pe Murphy detinatorul adevarului absolut in materie de fatalitate, la concurenta cu Dumnezeu, e posibil ca viitorul meu de mamica sa imi arate ca mai exista multe forme de lupta pe care inca nu le-am exersat si realitatea sa ma surprinda cu subtilitatea unui pumn intre ochi.
Cand Reeija, magazinul de posete de dama preferat al bloggerilor (si nu numai!) ne-a invitat sa povestim o intamplare amuzanta, marturisesc ca m-am simtit pusa in incurcatura. Noroc ca mi-a zis mie cineva ca viata bate filmul si nu invers, asa ca, pornind de la experientele personale, imbinand cu ceea ce numele ” reeija” isi propune (si reuseste!) sa transmita, adica independenta, libertate si non-conformism, am insirat margelele randurilor de mai sus.
Daca v-a amuzat, multumiti-i magazinului Reeija, care, sponsorizand aceasta proba, v-a adus povestea mea. Si va asigur ca poseta mamicii din videoclipul de mai jos (Youtube) nu e cumparata de la Reeija, ca altfel in mod cert, ar fi fost tratata cu mai mult respect. Astept cu interes parerea avizata a doamnelor care au trecut in acest joc la next level.
Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2013
