Dragostea are culoarea painii calde. Sau a cozonacului facut in casa. De fapt, are si textura lor, moale, pufoasa si mai are si un parfum care nu se compara cu nimic, poate numai cu obrazul mamei, parfumul acela care iti ia sufletul de mana si il azvarle apoi in sus…
Asta e culoarea dragostei, asa as raspunde eu oricui ma intreaba.
Numai sufletele vulgare îşi batjocoresc dragostele de odinioară. Oamenii de bun simţ sădesc flori pe morminte…citeam azi, la aceeasi prietena buna si draga, aceeasi care mi-a oferit minunata reteta a unui cozonac care m-a transformat aproape intr-o gospodina, macar de sarbatori.
Dragostele mele de odinioara nu au murit, le port cu mine la fel cum imi port hainele de toata ziua: ne-am obisnuit si traim impreuna. Gasesc ca ar fi ridicol sa arunc cu noroi intr-un om pe care il faceam candva icoana. Acolo unde omul din mine, din prea mult patima, nu reuseste sa ierte, timpul si uitarea vor lucra. Sunt, intr-un anume fel, la fel de mult femeia celor carora le-am inchinat pe vremuri imnuri de dragoste muritoare, ca si a celui care acum imi tine mana strans in a lui in somn. Un timp din viata mea le apartine si asta nu se schimba doar pentru ca timpul acela se cheama trecut. Conteaza ca a fost, asa cum cel de acum este si sper, imi doresc, sa ramana.
Candva am fost flacara si am ars pana la consumare. Si cand mi-am ars si aripile, am invatat sa merg pe jos si sa uit zborul. Nu e rau, e o alta etapa.
Dragostea are culoare painii calde si creste tot ca ea, daca ii stii intretine caldura. Am invatat sa fac asta la fel cum am invatat sa pasesc, sa citesc, sa cant.
