Nu-mi place incertitudinea si nici efemerul. Imi construiesc riscant viata sub semnul spuselor unui personaj celebru: Fara certitudine nu exista adevar si nu exista frumusete pe lume. Fericirea care nu durează nu e fericire, e un mizerabil stupefiant. Riscant pentru ca traiul sub semnul idealului se dovedeste prea ades dezamagitor. Binele celorlalti imi suna rar altfel decat a impacare stramba intre ce au visat si ce au putut face, avea sau fi. Si nu sufar decat pentru ca o lume din care idealurile se evapora nu imi mai lasa loc de modele. Pentru ca da, simt ca mai am inca nevoie de modele, stiu ca pana am sa mor nu am sa imi sfarsesc devenirea.
Pentru mine dragostea este siguranta si am hotarat sa o caut in forma asta, pentru ca stiu ca este singura in care pot da unui alt suflet dreptul de a pune stapanire pe al meu.
Daca prezenta ta este tulburatoare, pleaca. Daca drumul tau prin mine nu aduce limpezime, claritate si promisiunea (macar) a lui totdeauna, nu-l vreau, nu-mi e pe potriva. Daca ma vrei, ma vrei etern. Cum, etern nu exista? Ba exista si, ai sa razi, e masurabil. Si subiectiv. Nu suntem decat oameni, pentru noi etern e pana la sfarsit de viata si uneori pana la inceput de moarte.
Incontestabil insa, daca vrem certititudine, trebuie sa o gasim mai intai in noi. Iata-l pe Orfeu, coborand in Infern sa isi recupereze iubita Euridice, si mergand pe drumul catre ceea ce urma sa fie viata in doi, isi pierde certitudinea, se lasa cuprins de indoiala o clipa si intoarce capul sa vada daca ea mai e acolo, daca il urmeaza. Si prin asta o pierde. De ce nu a avut puterea de a merge inainte, de ce nu a avut incredere ca ea ESTE acolo, este langa el pentru totdeauna, odata ce zeii i-au dat-o inapoi?
Gasiti alte duzini, frumos ordonate, in tabelul lui psi, o certitudine saptamanala pe care o savurez mereu.
