Poate ca e mult si pretentios sa pretind ca vorbesc despre parfumurile unei vieti ca si cum ea ar fi completa la 36 de ani. Dar ma loveste din timp in timp sentimentul acut al bilantului si atunci trebuie sa ii dau tributul de ganduri, ca sa pot merge mai departe. Astazi e ziua parfumurilor.
Nu am fost niciodata o femeie sofisticata, plina de stil si tact si gratie, mi-am propus mereu sa fiu, daca voi avea timp si nu o sa mi se para complicat, dar nu stiu cum, esuam mereu din doamna pe care doream sa o vad in mine, in femeiusca pe care o zaream in oglinda, genul de femeia care face dragoste pe plaja si mananca din cartofii prajiti cu mana, cu aerul cel mai natural.
Primul parfum pe care l-am descoperit mi se potrivea ca nuca in perete. Primul meu iubit imi adusese, el stie de unde, o mostra de Escape a lui Calvin Klein si dragostea mea a fost instantanee, pentru ca era un parfum sofisticat si greu, ma transforma dintr-o pustoaica de 16 ani in femeia care as fi vrut sa fiu. Povestea vietii mele…mereu am vrut sa fiu alta…pana cand am fost si nu mi-a placut neaparat. Parfumul acela era evadarea mea personala dintr-o adolescenta pe care o vedeam interminabila catre maturitatea la care tanjeam. Nu mi se potrivea, dar ma transforma intr-un trup imposibil de uitat.
Au trecut 10 ani pana sa uit gustul evadarii. Si l-am uitat fugind de mine si de tot ce viata parea sa imi ofere, mereu altceva decat asteptam. Traiam in goana, iubeam in goana, speram ca secunda sa se scurga inainte ca eu sa stiu. Un barbat care m-a ghicit mi-a daruit parfumul care urma sa devina o a doua mea haina pentru cativa ani lungi: Rush, Gucci Rush. Si pentru ca ma grabeam, nici macar nu i-am multumit. Dar i-am purtat parfumul si amintirea cu recunostinta in urmatorii ani.
Poate parea ciudat, dar nu am avut nevoie niciodata de variatie in miresme. Nu alegeam, nu stateam sa adulmec, nu cautam altceva, stiam ca parfumul meu ma va gasi, nu trebuie sa colind magazinele dupa el.
Si ultimul, cel de azi, m-a gasit intr-o zi, exact asa cum stiam ca se va intampla. Un prieten drag, parasit de sotie, o plangea. Ii plangea gesturile, ii descria fiecare haina, fiecare cuta a trupului, ii adora parfumul de care era acum lipsit. A fost ceva care m-a miscat adanc in lacrimile omului aluia, in tanguirea dureroasa, in regretele sale tarzii si inutile. Ceva care m-a facut sa ma duc sa caut parfumul de care povestea si sa-l probez. Cand am pulverizat din testerul micut, nu pe incheietura, nici pe o suvita subtire de hartie, asa cum se obisnuieste, ci in cuta dulce dintre gat si barbie, am stiut ca m-am intors, in sfarsit, acasa, in mine. Aveam putin peste 30 de ani.
De atunci sunt femeie. Nu de la primul sarut, nu de la prima noapte de dragoste, ci de cand am imbracat pentru prima oara Angel. Thierry Mugler. De atunci stiu exact cine sunt si cat valorez, de atunci sunt in intreaga splendoare femeie si nu imi doresc sa fiu alta, niciodata nu am mai vrut de atunci sa fiu alta, ci numai o mai buna varianta a mea.
Nu sunt un inger si nu m-a schimbat parfumul, n-am sa pretind asta. Nu avea cum sa o faca. A aparut insa, coplesitoare coincidenta, exact in clipa in care imi terminasem cautarea si, scuturandu-ma e penele de rata, ma transformam in lebada. A fost sa fie asa.
Am mai avut cateva parfumuri, putine si putin importante. Au fost cam ca aventurile amoroase: parfumuri de o zi, o nopate, o saptamana…niciodata mai mult. Niciunul nu m-a avut intrega, in niciun altul nu m-am mai gasit. De aceea le-am trecut sub tacere.
