Exista in latina o sintagma numita ablativ absolut, care in traducere are tupeul de a imprumuta unul dintr-un set de vreo sapte sensuri, de la circumstanta temporala pana la cauzala, consecutiva sau finala. Si eu de unde stiu pe care trebuie sa o aleg?, am mormait imbufnata catre profu’ de latina, inainte de prima mea olimpiada. Ai sa iti dai seama din context, mi-a raspuns el, impaciuitor si l-am crezut in asa hal incat nu m-am mai panicat pana nu am terminat de tradus intreg De bello Gallico al lui Cezar. Asta era exact inainte sa aflu ca viata insasi e plina de ablative absolute, iar traducerile – inerent tradatoare.
Partea cu dedusul din context si incertitudinea nu m-a deranjat o buna bucata de vreme, probabil aceea in care stralucitoarea mea personalitate era inca in (de)formare, ca marile dubii au inceput mai tarziu si mai abrupt. O vreme am dat vina pe fluturii din stomac, crezand ca trebuie intretinuti cu portii moderat-temporare de ingrijorare, altfel ii pui in cui si imbatranesti cu insectarul, numai ca, la un moment dat, m-am trezit ca lucrurile incetasera sa mai fie amuzante.
Mi-au trebuit mai mult de 40 de ani sa inteleg ca viata e plina de ablative absolute, iar dedusul din context – modul default in care actionam, atata numai ca nu avem cum sa o facem din contextul initial, ci fiecare din propriul nostru context. Faptul in sine si nu ne deranjeaza pentru ca nu am vazut niciodata realitatea filtrata altfel decat asa, nici nu stim ca ea exista si oricum diferentele trec neobservate ca nesemnificative. Ochiul uman nu are capacitatea de a sesiza deosebiri microscopice, iar cei care compun umanitatea, in marea lor majoritate, nu sunt facuti din substanta necesara pentru a patrunde suficient de adanc cat sa isi puna intrebari. Sau gresim noi, astia, pretinsii profunzi, nelinistitii prin formatie si vocatie, practicand un overthinking obositor si steril. E ca si cum ai incerca sa treci un cerc printr-un decupaj cu aceeasi arie in forma de hexagon, de la departare, ai zice ca merge, dar cand te apropii, surpriza, nu se potriveste. Pe scurt, atunci cand credeam ca am reusit sa intelegem ce a vrut sa zica autorul ori ne inselam, ori nu avem de fapt niciun merit de patrunzatoare intuitie, e pur si simplu o coincidenta. Covarsitor balanta inclina catre prima varianta.
Incercam toata viata sa ii descifram pe cei care ne sunt importanti, dar incercarea seamana cumva cu stradania de a resuscita dupa nastere un bebelus mort inca din pantece. Doar o minune ne asigura succesul. Nu avem cum sa ii descifram pe altii de fapt pentru ca ne ducem catre ei cu propriile noastre filtre, cu propriile noastre traume, suprapunem cercul peste hexagon si ne miram cand nu incape, iar si iar. Or fi si unii cu cunostinte de specialitate carora demersul le-o reusi, dar oamenii obisnuiti actioneaza doar instinctiv si o cam dau in bara.
Am fost, pe rand: iubita, logodnica, nevasta, amanta si proasta satului, nu numai o data si nu neaparat in aceasta ordine, asa incat era inerent sa imi invat la un moment dat lectia. In general vorbind, am jumulit cu ocazia furtunoasei mele vieti sentimentale un camp intreg de margarete, fara sa aflu, de fapt, daca nefericitul care provoca dureri de cap si alunecari de teren de sub picioare nefericitei de mine, chiar ma iubea. Asa incat in momentul in care am empatizez cu Camil Petrescu care plange ca fără certitudine nu există adevăr şi nu există frumuseţe pe lume, fericirea care nu durează nu e fericire, e un mizerabil stupefiant, nu o fac pentru ca am fost profa de romana candva, ci pentru ca mi-am luat-o pe coaja de suficiente ori.
