Fara certitudine nu exista adevar si nu exista frumusete pe lume

imbratisareExista in latina o sintagma numita ablativ absolut, care in traducere are  tupeul de a imprumuta unul dintr-un set de vreo sapte sensuri, de la circumstanta temporala pana la cauzala, consecutiva sau finala. Si eu de unde stiu pe care trebuie sa o aleg?, am mormait imbufnata catre profu’ de latina, inainte de prima mea olimpiada. Ai sa iti dai seama din context, mi-a raspuns el, impaciuitor si l-am crezut in asa hal incat nu m-am mai panicat pana nu am terminat de tradus intreg De bello Gallico al lui Cezar. Asta era exact inainte sa aflu ca viata insasi e plina de ablative absolute, iar traducerile – inerent tradatoare.

Partea cu dedusul din context si incertitudinea nu m-a deranjat o buna bucata de vreme, probabil aceea in care stralucitoarea mea personalitate era inca in (de)formare, ca marile dubii au inceput mai tarziu si mai abrupt.  O vreme am dat vina pe fluturii din stomac, crezand ca trebuie intretinuti cu portii moderat-temporare de ingrijorare, altfel ii pui in cui si imbatranesti cu insectarul, numai ca, la un moment dat, m-am trezit ca lucrurile incetasera sa mai fie amuzante.

Certitudinea nu inseamna casatorie, asta e clar. Am avut fix trei relatii care s-au terminat prin preajma altarului. Pe primul l-a ferit pana la urma Dumnezeu sa ma ia de nevasta si in felul asta ne-am facut fericiti unul pe altul, apoi el s-a insurat tot cu una pe care o chema Dana, lucru care m-a distrat, nu stiu de ce, copios. E fericit acum, actuala Dana ii este cu mult mai potrivita decat as fi putut sa ii fiu eu vreodata. Al doilea fost mai putin inspirat si a rostit fatidicul DA la Starea civila, lucru care m-a costat un divort care a durat de patru ori mai mult decat casatoria in sine. La a treia abatere lucrurile par sa mearga bine de vreo 5 ani, dar aici nu am nici un merit, o spun fara modestie, pur si simplu s-au aranjat astrele si am dat peste ultimul cel mai bun barbat singur de pe pamant, pe care l-am luat initial fara prea mare convingere de sot.  Si, din greseala…nu am gresit.

Am fost, pe rand: iubita, logodnica, nevasta, amanta si proasta satului, nu numai o data si nu neaparat in aceasta ordine, asa incat era inerent sa imi invat la un moment dat lectia. In general vorbind, am jumulit cu ocazia furtunoasei mele vieti sentimentale un camp intreg de margarete, fara sa aflu, de fapt, daca nefericitul care provoca dureri de cap si alunecari de teren de sub picioare nefericitei de mine, chiar ma iubea. Asa incat in momentul in care am empatizat cu Camil Petrescu si eroul lui care se plange ca fără certitudine nu există adevăr şi nu există frumuseţe pe lume, fericirea care nu durează nu e fericire, e un mizerabil stupefiant, nu am facut-o pentru ca predasem Limba si Literatura Romana la liceu cativa ani, ci pentru ca mi-o luasem pe coaja de suficiente ori.

7 COMENTARII

  1. Camil Petrescu a fost cam trist! (cel puțin la locul de muncă) 🙂 iar Jocul Ielelor nu-i chiar o pledoarie pentru fericire! Pe de altă parte, Gelu, la nici 30 de ani, tot din cărți vorbește despre fericire!
    N-aș cultiva fericirea ca "stare de permanență"! N-aș mai putea să mă bucur de momentele cu adevărat… rotunde! 🙂

    Off topic: L-am citat de cateva ori pe Voltaire dar nu ma pot abtine: "I do not agree with what you have to say, but I'll defend to the death your right to say it"! Dezbaterea nu-i întotdeauna vecină cu polemica, chiar dacă, indiscutabil, stau în același cartier!

    • Cred ca a fost cam trist pentru ca nu si-a putut aplica faimoasele principii, dar nu inseamna ca in ochii unora ele nu pot fi valabile. Si viabile.

  2. Iubirea are nevoie de certitudini, cu siguranță, altfel vorbim de nevroză, nu de iubire. Bărbații cu complexul Don Juan nu pot să ofere niciodată așa ceva unei femei din simplul motiv că sunt incapabili de a iubi și au o nevoie patologică de a face noi cuceriri.

    • Oare cum s-or fi numind femeile care sufera de acelasi complex? Serios…ma intreb pentru ca am cunoscut niste exemplare…nefericite.

  3. Asa a zis, nici nu mi-as fi imaginat ca nu iti amintesti. Camil…nu l-am iubit in scoala, ci exact cum scriu, atunci cand viata mi-a dat peste nas asa, doar intamplator prin cuvintele lui.

    Ireala mea, nu ai multumiri de adus, nu aici, nu la mine. A fost o stare de fapt: oamenii destepti stiu sa gestioneze situatiile delicate si sa le transforme dupa chipul si asemanarea lor, in lucruri de care, ulterior, sa se poata amuza. Dar partea cu fenimenala…hm…imi plaaaace (zise ea alintat si peltic) 🙂 Te imbratisez cu toate mainile, cu toate gandurile.

  4. Hehehehe, te-am mai văzut menționându-l pe Camil Petrescu, dar nu cred că ți-a spus c-a fost și favoritul meu, din programa școlară ce mă găsea în bancă. N-am citit decât Patul lui Procust și Ultima noapte, știam citate întregi, tot amân postarea comentariului în speranța că-mi amintesc favoritul și nada, ioc. Mă pun să scriu, oricum, că nu vreau să uit să las un mesaj și mă trăznește: ”Câtă luciditate, atâta dramă!” așa a zis, da? Și a naibii să fiu de nu-i dau dreptate.
    Dana, uite unde s-a ajuns de la fantome, mulțumesc! Ești fenomenală!

  5. Uite că mi-o amintesc acum și pe-aia cu „tot trecutul” pe care i-l lasă ei, amabil. 🙂 Trebuie să-l reiau pe Camil la o poveste și-un ceai, să văd cum ne înțelegem acum, că de el mi-am amintit, dar de numele prietenei mele de la bunici, ba! Era fata popii și n-o chema Smărăndița.

    De mulțumesc e loc mereu, oriunde. De el și de pace. 🙂

LASA UN MESAJ

Please enter your comment!

* Bifarea casetei GDPR este obligatorie

*

De acord

Please enter your name here