Fiecaruia i-am fost Galatee

loversE uimitor cum timpul ne decanteaza iubirile, le ia si pe cele mari si pe cele mici si le transforma…in liniste.

Am iubit mult, patimas, cam mereu de cand pot sa imi amintesc eu de mine, am facut-o pana cand sufletul mi-a secatuit si inca mult dupa aceea tot nu m-am saturat sa o fac, ca o roata neunsa care continua sa se invarta fara ca un fluid sa ii ajute rotunda miscare si ajunge, la fiecare centimetru de drum sa geama din incheieturile ruginite si sa doara din toate spitele. Dragostele mele au locul lor impacat, de unde nu ma inteapa cu intrebari, nu ma tulbura cu raspunsuri, nu-mi arunca nici macar priviri piezise cand le invartesc, doldora, printre randuri, pe toate la un loc, mintind ca nu le pot deosebi, cand eu le stiu cu ochii inchisi, pe fiecare altfel.

Marturisesc, am avut noroc de oameni frumosi, trup si suflet. Faptul ca unii nu m-au putut iubi la randul lor la fel de mult cat i-am iubit eu nu ii face mai urati, desi o vreme am sperat cu indarjire sa ii faca, sa ii urateasca neiubirea asta si sa-i scufunde intr-o mocirla de regrete pe marginea caruia sa stau, neintinzand bratul salvator, oricat m-ar striga. Ii revad acum, fiecare din ei este sotul cuiva, tatal cuiva, ai mei sunt doar cat o frantura de amintire prin fumul de tigara pe care il suflu intre aceste randuri si de fapt prezenti astfel mai mult decat as fi putut spera candva ca o sa-mi ramana. Undeva insa, ma simt norocoasa, ca trecutu-mi cu al lor s-a impacat, ca mai are loc intre mine si oricare dintre ei un cuvant penduland nesigur la granita intre cald si politicos, un telefon aniversar…sau macar un gand bun. Ma bucur ca m-am detasat de ei destul cat sa nu mai tremur decat prin scris si sunt fericita ca, totusi, nu suficient cat sa nu imi amintesc cu drag, fiecare mi-a fost Pygmalion, fiecaruia i-am fost Galatee.

E uimitor cum poti vorbi cu un om cu care ai imparti ganduri si locuri si uneori un pat fara ca vorbele acelea sa se diferentieze de cele pe care le arunci, de exemplu, unui vecin de prin cartier. E incredibil ca nu mai vrei sa imparti cu el o cafea, un gest, asternutul, cand ai facut pe din doua, candva, o bucata de viata. Si nu poti sa nu te intrebi: daca a fost dragoste, cum de a trecut? Si daca nu a fost, cum de ai crezut, cu toata fiinta, o vreme, ca este?

De fapt nu a trecut. Ii am cu mine, mereu, pe fiecare intr-un fel in care nu va fi niciodata al alteia. Si totusi e ciudat cum timpul ne decanteaza iubirile, le ia si pe cele mari si pe cele mici si le transforma…in liniste. Am sa beau pentru asta, recunoscatoare. Pentru tine, iubitule…oricare, dintre toti, ai fi. Si oriunde. Meriti pentru ca ai fost.