Citisem eu nu stiu pe unde ca timpul e relativ si daca nu e convins cineva, sa testeze ce scurta este o ora cand faci ceva placut si ce mult se lungeste aceeasi ora cand astepti nerabdator ca la capatul ei sa se intample ceva anume. Ce greu trece ultima saptamana inainte de concediu si ce repede se duce aceeasi saptamana de concediu de mai devreme. Nu detaliez, ca spun banalitati, stiti asta deja.
Pierdem timp. Zilnic. Poate ca nu toti, probabil ca nu mereu, fireste ca nu ne-o dorim, dar tot il pierdem. Iar eu ma pierd acum in amanunte, in loc sa va povestesc ce aveam de gand cand m-am asezat la scris.
Asa cum v-am povestit pana acum in cateva locuri, am divortat, am reusit sa finalizez un divort fara avocat, dupa lupte seculare care au durat mai bine de un an, desi nu aveam de impartit cu raposatul nici catel nici purcel si nici mai mult de sase luni pline de casatorie in toata regula. Dupa un inceput promitator in mai 2012 cand am depus actele, termene pana in ianuarie 2013 cand s-a dat sentinta de divort, m-am pornit (vorba vine pornit, ca de fapt am stat) sa astept hotararea in scris. Care hotarare a facut de la Judecatorie pana la mine acasa, total aproximativ 2 kilometri, cam 4 luni. Au urmat cele 30 de zile de asteptat sa devina definitiva si in a 31-a zi, ma invoiesc de la servici si ma duc sa imi legalizez noul statut de fata…mare si acum mai desteapta.
Paranteza: Vreau sa va spun ca de la inceput la sfarsit toata povestea asta a avut parte de toate rahaturile ghinioanele posibile: termene, amanari inutile, vacante judecatoresti, timp si nervi, toate duse pe apa sambetei. Ca nu aveam si eu bafta de un om civilizat, cu care sa finalizez un divort prin acord, cu doua semnaturi. Nu….Eu trebuia sa imi iau portia pentru tampenia pe care o facusem, asa ca nimic nu a mers ca pe roate. Se cheama taxa pe prostie, imi spunea mie o prietena (vedeti, de aia si imi e prietena, ca e fata desteapta!). Am incheiat paranteza.
Ma prezint, cum spuneam, la Judecatorie. Vinerea trecuta, 28 iunie. Ma duc tinta la Arhiva, acolo unde era dosarul meu. Pregatisem cuminte tot ce era necesar: hotararea de divort primita acasa- copii xerox (5 exemplare), taxa de timbru, cate 2 lei de exemplar si 5 timbre judiciare de 0.15 bani, o cerere tip completata in care ceream legalizarea. Gasesc acolo o tanti la un calculator si ii intind mandra toate cele. Aproape se facuse cald in camera de la zambetul meu fierbinte de pe mutra. Cred ca eram enervanta, de fapt, in bucuria mea, pentru ca…azi nu lucram cu publicul! ma anunta ea. Zambetul meu cade jos si se face tandari. Cum nu lucrati cu publicul? Unde scrie? intreb eu mic. Stiam ca mi-am facut temele, pe internet, pe portal.just era afisat orarul, chiar actualizat, chiar in avans (inclusiv cel valabil de la 1 iulie incolo, ca au si judecatorii vacanta), dar nu zicea nicaieri nimic de nelucrat. Scrie mare cat toate zilele pe usa! Mah, eu nu vazusem…deci nu scria chiar atat de mare. Si oricum, ca sa citesti ce scrie pe usa trebuie sa ajungi pana la ea, nu-i, asa, deci oricum sa te deplasezi, intr-un interval orar in care tot omul care nu e patron, lucreaza pentru vreo caruta de sefi.
In clipa aceea, am vrut sa ii explic cum ca asta era prima zi in care hotararea pe care o asteptam de 5 luni finaliza un divort pe care il asteptam de 1 an si ceva, ca aveam nevoie ca de aer de ea pentru ca mai am de dezbatut si o succesiune, ma rog, de fapt de dat o declaratie de acceptare a mostenirii dupa tata, fara de care in mai putin de o luna puteam fi decazuta din drepturi (si am toate sansele sa fiu, daca nu imi iau masuri la cat ma iubeste mamica mea vitrega!); am vrut sa ii spun ca nu ma pot invoi de la servici oricand, pentru ca oricat nu as avea eu job de prim ministru, tot sunt importanta acolo unde sunt, unde e cumplit de mult de lucru si absenta mea inmulteste si mai mult niste treburi oricum apasator de numeroase pentru bietele mele colege. Am vrut sa ii spun ca mai am de infruntat birocratie la schimbarea cartii de identitate si acolo e de stat la coada cu orele in zona mea si ca nu am timp, fir’ar sa fie, am deschis gura sa spun, dar nu am reusit. In loc de asta, va rog sa ma credeti ca am facut cel mai putin logic lucru cu putinta: am izbucnit in plans. Plans din ala de copil, cu sughituri, nervii mei intinsi de-atata amar de vreme au scapat din fraie si mintea nu m-a mai ajutat. Nu paream isterica in clipele alea, chiar eram. Nu e decat un rahat, big deal, nu aveau program cu publicul, dar eu stiam ca urmeaza vacanta judecatoreasca, ma si vedeam, ca nu mai sunt demult optimista, cum imi iau hotararea legalizata la toamna, cu toate consecintele care decurgeau de aici. Si nu am putut sa fac mai mult de atat, decat sa izbucnesc in plans. Macar daca isteria mea ar fi rezolvat ceva, dar nici pomeneala! Nu lucrau cu publicul si pace. Cu istericii nici atat.
Azi, marti, m-am dus din nou. De data asta inarmata cu nervi de fier si convinsa ca, daca poate sa mearga ceva rau, va merge in mod sigur. Cu Murphy la brat parca e mai simplu de trecut prin viata, pe cuvant de onoare, macar esti lipsit de surprize majore. Prima vizita, la Arhiva. Imi gaseste tanti dosarul, il pune nu stiu unde si ma trimite un etaj mai sus, ca acolo se legalizeaza. Sa ma duc eu, ca vine si dosarul meu. Ma duc, adica urc vreo 32 de trepte. Astept jumatate de ora dosarul, ca lui i-a trebuit mai mult. Cand sa intru, un nene ma placheaza: stiti ca s-u modificat taxele, nu? Eu, care in jumatatea de ora trecuta in asteptare citisem de trei ori ce era afisat pe usa, adica programul de lucru si taxele aferente (pe care le platisem la Posta) ca sa ma asigur ca am tot ce imi trebuie. Aveam. Ii arat deci din ochi lista afisata. Nu astea, ca s-au modificat! Puteam sa o iau iar dupa modelul de vineri, de la Arhiva, cu Unde scrie?, dar acum ma simteam puternica, il aveam pe Murphy la brat si in plus invatasem ca ei au intotdeuna dreptate, asa ca am decis sa o scurtez: Cat s-au facut? 5 lei de exemplar legalizat si timbru judiciar de 30 de bani, aflu fara uimire. Fac un drum pana la Posta, platesc diferenta, ma intorc, o nimica toata de inca o ora. Stau alta ora din nou la coada. Nu ma parasea zambetul, nici eu pe el. Intru, prezint toate actele, toate taxele actualizate. O alta tanti ma anunta ca trebuie sa vin vineri. Scot din sacosa cafeaua pe care as fi putut sa o beau in urmatoarele 2 saptamani si i-o inmanez, explicandu-i astfel ca este urgent. Tot Murphy ma invatase saracu’. Cine mama naibii mai are nevoie de cuvinte cand gesturile sunt atat de elocvente? 5 minute mai tarziu plecam cu hotararea legalizata, in cinci exemplare, cum imi doream eu, intram in primul supermarket si cumparam samapanie, iar acum ca v-am scris despre toate acestea, am placerea sa va anunt ca ma duc sa ma imbat, ceea ce va doresc si voua.
Sunt numai un pic mai vesela ca in ziua nuntii mele. Atunci nu stiam ce fac. Acum ma dau mare ca stiu (stiu ce-am facut, nu ce voi face in continuare, evident!). De azi sunt divortata cu acte in regula.
