N-am stiut niciodata sa ma misc bine. Nu va ganditi la prostii, ca nici eu nu ma gandesc de data asta chiar din prima. Voiam sa spun ca niciodata nu am stiut sa dansez in modul ala care face sa li se ridice barbatilor parul de pe ceafa si nu numai (am spus ca nu din prima, da?) Cand eram pustoaica ma complexa teribil chestia asta si mi-am promis solemn (cum faceau, de altfel, toate prietenele mele) ca, daca o sa am o fata, o sa o dau la dansuri de societate, genul ala care se invata la scoli de dans, numai sa invete sa dea din toate cele mai bine decat un bat cu picioare, in speta decat ma-sa.
La momentul acela, al adolescentei, chiar conta pentru popularitatea ta sa stii sa dansezi, iar eu nu aveam ureche muzicala deloc, eram mereu pe langa ritm, chiar daca pasii ii invatam dupa indelungi straduinte, asa ca ma simteam ratusca cea urata. Dupa ce au mai trecut niste ani, am descoperit alcoolul si nu ma refer la ala sanitar, ci la cel care te transforma dupa cateva shot-uri in Shakira si demonstreaza tuturor nu numai ca hips dont’t lie, ci si ca, daca se apuca de vorbit pe muzica, au lucruri de spus, nu gluma. Asa am ajuns sa-mi marturisesc fanteziile in fata unor barbati al caror singur defect era ca a doua zi dispareau in ceata si sa ii cern dupa o singura sita, a numerelor de pe tricou.
Mai bine remuscari decat regrete, imi spuneam calcand in pasi de dans peste ani, peste asteptari, insetata sa sorb paharul vietii pana la fund, convinsa ca dupa ultima inghititura voi gasi un ceva care va da sens, dar greseam ori sticla ori rationamentul, nu sunt sigura, cert e ca ramaneam de fiecare data, in fiecare taxi care ma ducea catre casa in zori, nedumerita. Era ca o bucla, sau, daca vreti, o viata ca a soarecilor aceia de laborator, care alearga intr-un cilindru care nu ii duce de fapt nicaieri, numai ca ei habar nu au asta.
Cu cateva luni in urma insa, la un botez, pe cand aproape sotul meu ma strangea in brate si canta ragusit de vin si de amor, alaturandu-se lui Dan Bitman, Sa nu-mi iei niciodata dragostea…pe cand contabilizam cel putin patru ocazii in care l-am calcat pe picioare si inca trei pe care le-am ratat la milimetru, am realizat ca tocmai gasisem sensul: acolo unde conteaza, eu stiusem de fapt tot timpul sa dansez si singurul ritm de care merita sa asculti e cel al propriei inimi.
Iar azi…azi pentru ca-mi doresc fierbinte ca macar fiica-mea sa isi invete un pic mai repede lectiile, fac si acum ca in copilarie: imi promit solemn sa o dau la o scoala de dans. Sa invete acolo NU sa dea din toate cele mai bine decat un bat cu picioare, ci sa danseze dupa unicul ritm care conteaza: ritmul inimii.
