Azi dimineata, in metroul care-mi trasa, ca de obicei, cu suierat de metal drumul cunoscut de acasa la serviciu, o femeie nimerita nefericit langa mine, avea proasta inpirratie sa dezvolte rationamente filozofice la telefon. Urasca cand se intampla asta, mi-e urat din varful parului si pana-n maduva sa fiu amestecata in vreun fel in drame domestice, nici macar pe ale mele de pe vremuri nu le suportam.
“ba sa ma ierti, da’ nu e numa’ viata ta aici, acuma e viata noastra, daca ne-am luat cu acte, asa ca cum imi zici tu mie sa nu ma intereseze? Ce cauta panarama aia sa te sune la unspe noaptea, ca daca tu nu te dadeai la ea, nenorocitule, nu se baga sa strice casa la femeile cumsecade”
…rabufni individa cu obida, exact in preajma carnetelului meu de blogger, cu asa un ton de am avut instant fantezia ca ii bag pixul exact in ochiul drept, inainte sa mai aud si ce avea de zis nenorocitul.
Dar cum sunt civilizata (cel putin in cazurile in care reusesc sa ma abtin), in timp ce strageam in pumn obiectul doritei crime, am reusit sa ridic degraba zidul in jur, zidul, mecanismul propriu si simbolic de aparare, cel care ma face surda la tot ce inseamna intruziuni nedorite in gandurile mele. Astfel, in numai cateva secunde, cu un efort de vointa, glasul autointitulatei femei cumsecade de mai devreme, s-a estompat, nu mai ajungea la mine decat spart, isi pierduse din rezonanta aceea care amintea de trambita din curtea scolii, cea cu care, pe vremuri, comandantul de unitate vestea adunarea pionierilor.
