…imi spunea pe la 14 ani un baiat, primul care m-a tinut de mana si a indraznit chiar sa ma sarute pe frunte. Amuzant acum…
Suna aproape de incredibil, dar fac parte din generatia celor care lucrurile astea, in prima clasa de liceu, pareau de un erotism ametitor. Era vremea la care apreciam in sinea mea o metafora venita din inima, chiar daca ma umfla rasul citind-o. Ne scriam scrisori luminand pe sub patura cu lanterna, ca sa nu se prinda parintii ca nu dormim si tare mi-ar placea sa le pot reciti pe ale mele cu mintea de acum…desi nu reusesc sa imi dau seama daca m-ar distra sau m-ar indurera intalnirea cu mine, cea de acum mai bine de 20 de ani.
Ma simt fara tine ca o broasca de usa neunsa…imi scria el si eu am fost destul de impresionata pe atunci si m-a tinut impresionarea intr-un fel de priza, pentru ca 18 ani mai tarziu il luam de barbat, desi in anii scursi de la terminarea liceului nu ne mai intalnisem decat intamplator pe strada. Ma gandeam eu ca e de bine si intru trainicie, totusi, sa te insotesti cu un om pe care il stii de copil. Posibil ca teoria sa fi fost valabila in cazul in care pana la maturitate si dincolo de ea, omul ala iti sta cat de cat prin preajma.
Singurul dintre oamenii pe care nu am reusit sa ii inteleg si unicul pe care nu pot sa il iert este fostul meu sot. Nu pentru ca m-a lovit in toate felurile in care poate fi lovit un om, nu pentru ca nu m-a vrut, desi m-a legat de el cu acte si a refuzat sistematic sa ne lase dezlegati, nu pentru ca a plecat cu cateva lucruri foarte dragi ale mele pe care nu mi le-a inapoiat niciodata….Nu pentru asta, desi m-a durut ceva, dar pana la urma chestiile materiale se reconstruiesc sau se uita, iar unele batalii te lasa mai puternic decat te-au apucat. Ci pentru ca a luat cu el tot sacul de iluzii pe care ma asezam cand imi era sufletul obosit, pentru ca mi-a descoperit o tristete pentru care nu exista nici medicamente, nici compensatii. Citeam candva (empatizand pana m-au intepat ochii a lacrimi), la Petronela Rotar pe blog o marturisire despre soiul asta fidel pana la absurd de tristete, de care, o data ce te molipsesti, nu mai scapi decat o data cu viata. Te inalti din nou, razi, privesti catre soare, te imbraci cu o existenta diferita ca intr-o haina noua si totusi ea, tristetea, ramane acolo, pietrificata in tine, te tine sclav fara speranta, ii apartii intr-un fel in care nu apartii nici macar amintirii primei iubiri. Si inveti sa traiesti cu ea, dar lumea nu va mai avea niciodata culorile dinainte si tu stii.
sursa foto: www.flickr.com
