Viata e o curva, cred ca am mai zis-o eu cu diverse ocazii si, oricum, e un truism aproape, nu va spun o noutate. Daca stiti sa cititi fluent (o dovada in acest sens este ca ati ajuns pana aici), probabil va aflati deja la varsta la care ati experimentat deja asta pe propria piele. Una din placerile ei deosebite, este sa iti insufle niste idei, sa iti inoculeze discret niste principii, sa te lase sa le sedimentezi bine un an-doi-zece si apoi sa iti dea peste nas ca ai renuntat la ele.
Pentru ca da, renuntam la marile idealuri care ne inflacarau tineretile, o facem ne nesimtite, aici o intelegere mica, dincolo o cedare amara si in oglinda ne privim ridicand din umeri, numind asta adaptare.
Adaptare la ce? La ceva ce ne imaginasem ca va fi altfel, absolut, total, complet altfel pentru noi, o existenta in care ne vom depasi parintii, ne vom uimi prietenii si ingalbeni de invidie dusmanii. In rarele cazuri cand chiar asta se intampla, asistam la magica rasturnare care permite ca, in sfarsit, un lup sa fie mancat de oaie, dar, din pacate, rasturnarile sunt prea rare. Putini oameni reusesc pentru ca isi urmeaza principiile sanatoase, majoritatea castiga pariul cu viata pentru ca se abat de la ele, le reduc, sau le ignora.
Cate concesii am facut, fiecare dintre noi, de-a lungul vietii, dintre cele pe care le negam cu ardoare în primii ani? se intreaba Drugwash intr-un comentariu pe propriul blog, gasit cu ajutorul
Vienelei si de la replica sa gandurile mi-au colindat pana in anii tineretii mele, cei in care eram convinsa ca voi manca tot ce vad ca zboara.
Am sa fac intodeauna o meserie care sa imi placa, nu am sa ajung o acritura care se uita oarecum de sus la cei care viseaza si isi spun in sine: las’ ca ti-arata ea, viata! I-as face adolescentei care eram acum 20 de ani un calcul apropo de dobanda la credite, inflatie si criza, dar am sa ma abtin, unu ca ar parea doar niste scuze jalnice si doi, ca nu as avea cu cine vorbi, nici nu s-ar uita la mine.
Nu as ramane niciodata alaturi de un om care ma jigneste sau ma loveste. Am sustinut sus si tare asta cam de cand am aflat diferenta anatomica dintre sexe si o sustin inca, dar intre atunci si acum au fost totusi cateva luni chinuite in viata mea in care am ramas si aproape ajunsesem sa cred ca eu sunt de vina pentru lucruri si fapte pe care altfel nu mi le puteam explica si nici povesti altora.
Nu am sa aleg niciodata un barbat numai pentru cum arata, indiferent ca va fi pentru o noapte sau o bucata de viata, are sa ma intereseze intotdeauna si ce/daca are ceva in cap sau de spus. Ete, na! Ba am ales si aici, sincer, inca nu stiu precis daca asta a fost o concesie idealurilor de tinerete sau un cadou pentru mine si hormonii mei, dar faptul ca la cat-pe-ce-35 de ani aveam o agenda plina ochi, dar nici un brat pe care sa ma sprijin cand ma doare sau un umar pe care sa pun capul, arata cate ceva despre adevarul in sensul asta. Sau ghinionul. Sau amandoua.
Nimic nu ma va face sa ma simt atat de mizerabil incat sa consider ca viata nu mai are sens. Pe bune??? Ce bine ar fi fost! Noroc ca am avut ideea genaiala ca totusi trebuie trasa linie si facute socotelile la sfarsitul firesc, macar asa, din placerea sadica de a vedea nota de plata.
